Eu am zis-o mereu. Şi îmi susţin părerea în continuare:

Femeia nu are nevoie să fie Schumacher la volan, ci sa știe să se deplaseze cu maşina din punctul A în punctul B. Dacă se poate, fără incidente majore! 😀

Cinstind vorbind, şofatul nu este unul dintre acele lucruri care nouă, femeilor, să ne vină firesc. Noi nu ne descurcăm la fel de bine cu volanul asa cum o fac bărbaţii. Să spunem că este ceva care ţine de predispoziţii naturale. Şi nu ar trebui să ne fie cu supărare. Că mai sunt și excepții printre noi, aceasta este o altă poveste.

De când ne-am mutat în afara Bucureştiului, sunt dependentă de maşină. Sunt nevoită să conduc mult mai mult decât o făceam înainte. Nu sunt vreo maestră în arta şofatului, dar îmi place. Şi, în afară de acele momente în care mai fac şi eu câte o trăznaie în trafic (pentru care nu scap neclaxonată şi Dumnezeu ştie mai ce), cred că mă descurc binişor. Istoricul meu la volan a început acum aproape 8 ani şi a adunat câteva faze de tot râsul. Şi dacă tot se recomandă să ne mai luăm şi în râs, am zis să nu o fac de una singură:

1. Lacrimi de incompetenţă! M-am pus pe plâns în ziua în care am fost declarată eligibilă să scot un autoturism pe stradă. Şi nu pentru că nu îmi încăpeam în piele de fericire, ci pentru că nu mă simţeam în stare să o fac..
2. Experienţa se câştigă pe stradă.. şi fără dublă comandă. Adevărata şcoală de şoferi am făcut-o pe o maşină a companiei în care lucram, cu un coleg în dreapta mea pe post de instructor. Dar, cel mai mult și cel mai mult, cu o colegă care mi-a devenit şi prietenă ulterior. Mai târziu, gândindu-mă la cât de haotică eram eu la volan, mi-am dat seama că femeia asta merită o medalie de curaj. Eu nu m-aş vedea făcând lucrul acesta acum pentru un începător. Avându-mă pe mine ca reper, pur şi simplu mi-ar fi frică!
3. Semnele de începător şi plecatul dis-de-dimineaţă trec primejdia rea. Am avut propria noastră maşină la 2 ani după ce am obţinut permisul de conducere. Deşi nu mai eram obligată să îmi pun semnele de începător în geam, eu mă asiguram că sunt la locul lor de fiecare dată când plecam cu maşina de pe loc. Ca semn de avertizare pentru ceilalţi conducători auto. Să mă ferească ei, dacă eu nu o puteam face. Şi mă asiguram că măcar la drumul de dimineaţă sunt cât mai singură pe stradă. Plecam la muncă la ora 6.30, chiar dacă ajungeam cu o oră înainte de începerea programului.
4. Lupul îşi poate schimba părul..la fel şi şoferii începători. Pe la început carierei mele de soferiţă mi-am vopsit părul blond, eu fiind brunetă de felul meu, ca să îmi creez încă o circumstanţă atenuantă pentru atunci când sunt la volan. Şi femeie şi blondă.. nici nu te mai oboseşti. (Iertare femeilor blonde, cunosc câteva chiar foarte faine!!!)
5. Vecini binevoitori. Unii reali, alţii închipuiţi. Locuiam într-o zonă în care locurile de parcare erau la mare căutare. Foarte rar găseai unul în faţa blocului. Într-o seară, când m-am întors de la muncă, am simţit cum a dat norocul peste mine: un loc liber chiar sub balconul nostru. Deşi nu mă descurcam prea bine cu parcarea laterală, m-am încăpăţânat să îndes maşina acolo. Loc era, dar atât de tare mă chinuiam, încât unui vecin i s-a făcut milă de mine şi a venit să mă ajute. După acel moment stânjenitor, mai bine parcam la 3-4, 10 străzi distanţă decât să dau motiv de râs vreunui alt vecin. Mereu îmi imaginam cum mă filmează careva de la balcon şi apoi mă pune şi pe net, ca să mai râdă şi alţii. Nici acum nu cred că am scăpat complet de acest gând.
6. Benzină standard, vă rog, mulţumesc! Până acum vreo câteva luni, hai să fie aproape un an, nu ştiam să îmi alimentez maşina. Căutam doar benzinăriile care aveau oameni angajaţi special pentru neajutoraţii ca mine. Dacă, foaaarte rar, nimeream într-o benzinărie în care nu se oferea nimeni să îmi pună benzină în maşină, plecam cu ea de acolo tot pe roşu. Acesta este motivul pentru care Petrom-ul de pe Barbu Văcărescu m-a avut drept client mult timp, cam atât cât am locuit în zonă şi am avut nevoie de combustibil pentru maşină. Cred că la un moment dat ajunsesem de-a casei. Atât de mult, încât atunci când mi-am uitat portofelul acasă şi mi-am dat seama de acest lucru abia după ce benzina mi-a fost pusă în rezervor, omul care s-a ocupat de acest lucru mi-a şi plătit factura. Nu făcusem plinul, nu era o sumă prea mare, dar gestul lui a fost uriaş de generos!
7. Parcările astea..Parcă nu-s de mine! Nici acum nu mă descurc prea bine cu parcările. Parcarea cu spatele iese din discuţie, iar dacă insişti, ţi-am pus cheia în mână şi te las să îţi faci de cap. Pentru cea laterală, am nevoie de spaţiu cât pentru o maşină şi jumătate, cel mai sigur ar fi de două. Altfel, nici nu mă complic. Parcarea la 3-4, 10 străzi distanţă este (încă) ok pentru mine. Mersul pe jos face piciorul frumos! Dacă am treabă prin centrul Bucureştiului, parcarea de la Sala Palatului este cea mai validă variantă.
8. Culmea optimismului şi mama entuziasmului la volan! Anul trecut, într-un moment de încredere maximă în forţele proprii, dar mai ales ale maşinii, am rămas înzăpezită. Seara târziu, în toiul iernii, eu cu pantofi de primăvară în picioare, fără o lopată în portbagaj, cu copiii pe bancheta din spate. Practic, maşina rămăsese puţin cam suspendată şi cu toate eforturile mele, nu o mai lua din loc. Mă aflam la un fel de ieşire dintr-o parcare. Zona nu era foarte circulată, iar celor care mă zăreau cu coada ochiului probabil că nici prin gând nu le trecea acrobaţia pe care o încercasem eu. Înainte să îngheţăm de tot, salvarea ne-a venit de la un om cu bună credinţă şi cu o maşină de tractări. Cum m-a văzut, a înţeles în ce situaţie mă aflam. Dacă nu era el, nu ştiu cum aş fi scăpat basma curată…sau măcar neîngheţată.
9. Doar amenda a fost leacul! Mi se mai întâmpla uneori să plec de-acasă fără acte la mine. Până anul trecut, când m-a prins poliţia şi era să îmi aplice o amendă s-o ţin minte. De atunci, nu mai plec fără permis şi buletin după mine nici măcar până la magazinul din sat.
10. De la mersul pe bicicletă mi se trag toate.. Ştiu să conduc maşina mai bine decât merg pe bicicletă!
11. Nu e de la fulgere, ci de la flash-urile celorlalţi şoferi! Vă mai amintiţi toamna trecută, când se închiseseră toate şcolile şi grădiniţele şi se anunţa mare vijelie în capitală? A doua zi noi plecam la Atena şi nu puteam să zbor cu părul ciufulit. Şi mama avertizării să fi fost, eu nu aş fi renunţat la programarea mea la coafor din acea seară. Pe centură mă cam speriasem puţin de atâtea lumini care mi se păreau mie că vin de la fulgerele de sus. Până mi-am dat seama că nu aprinsesem farurile şi luminile erau, de fapt, flash-urile celorlalţi şoferi. În apărarea mea: mi se mai întâmplă uneori când trec de la tinerica familiei cu aprinderea automată a luminilor, la bătrânica pe care o conduc în mod regulat.

Şi poveştile ar putea continua.. Cu ele cu tot, nu m-aş vedea acum fără această opţiune. Nu de puţine ori m-am trezit gândindu-mă la cât de bine este să te urci în maşină şi să pleci de-acasă. Oriunde. Fie şi până la primul supermarket care îţi iese în cale. Şi nu mă gândesc să mă las de meserie pea curând. Planurile mele sunt cu bătaie lungă. Cam aşa ca în imaginea de mai sus! 😀

Provocare: Voi aveţi dezvăluiri haioase de făcut? Dacă nu aveţi încă permis de conducere, ce piedici reale întâmpinaţi? Frică ne este multora dintre noi la început, iar ridicolul cred că ne ocoleşte pe prea puţine. 😀

Sursa foto: Pixabay.