Toamna aceasta am vrut să mă întorc la școală. Să învăț, să mă specializez și apoi să fac. Pentru mine și pentru ceilalți. Știam că nu îmi doresc să mă întorc în sistem. Nu după toți anii aceștia în care am putut să experimentez alte fețe ale procesului de învățare alături de copii. La 10 ani de la ieșirea din sistemul național de stat cred că știu ce îmi priește și ce nu din punct de vedere academic. Ce atitudini pot să accept și ce nu, ce metode de predare. Cred că încep să îmi descopăr pentru prima dată tipul de învățare. Din aceste considerente, am ales să aplic pentru un program masteral în sistem privat.
Nu îmi doresc o diplomă pur și simplu. Vreau o specializare pe bune. Cu teorie, dar mai ales cu practică. Simt că mi-a trecut de mult vremea înghițirii pe nerumegate a calupurilor de informații. Acum am nevoie de un profesor pe post de mentor, care să mă inițieze în tainele unui domeniu și care să îmi dea drumul abia după ce am învățat să fac primii pași. Un profesionist care să mă echipeze bine și care să știe să îmi creeze acel spațiu în care eu să mă simt în siguranță ca să experimentez mersul. Să mă împiedic și să mă ridic. Să greșesc și să învăț din greșeala mea. Un profesor în care să am încredere, un partener de drum în tot procesul meu.
Cu așteptările acestea la pachețel am mers sâmbătă să îmi completez aplicația printr-un interviu. Nu pot să spun decât că experiența a fost una foarte neplăcută pentru mine, că am ieșit în lacrimi din sală și că am mai plâns vreo jumătate de zi apoi. Pentru că îmi dădeam seama că indiferent de răspuns, eu nu voi putea să urmez acele cursuri.
În 2018, când peste tot se vorbește despre empatie, despre vulnerabilitate, descoperiri ale științelor creierului, iată ce am găsit în comisia de admitere a unei asociații care organizează cursuri de formare în psihoterapie în România:
- Cel puțin 3 oameni vanitoși, atașați de diploma și specializările lor, care desconsideră din start un program de dezvoltare personală pe care nu îl cunosc, dar nici măcar nu încearcă să afle mai multe detalii despre el. Discuția s-a oprit la gradul de pregătire și atestarea la Colegiul Psihologilor a facilitatorului.
- Specialiști în psihoterapie care încercau să îmi dea lecții de empatie, fără ca ei să pară că s-ar putea pune măcar pentru o secundă în locul meu.
- Dintre toți cei 4 oameni aflați în fața mea, doar cu unul am simțit că aș fi putut lega un dialog. Restul erau ocupați să nu își aplece prea mult gâtul ca să privească în jos de pe piedestalul lor cel acreditat.
- Psihoterapeuți care îmi cer să răspund la niște întrebări despre mine ca să ne cunoaștem mai bine, dar la proba față în față îmi spun că am venit la un examen. Un examen despre propria persoană?!
- Oameni refractari, care se consideră zei în domeniul lor. Sub Soarele cunoașterii lor nu există loc pentru alți specialiști care nu sunt psihologi. Doamne ferește să le pomenești ceva de coaching!
Nu am înțeles ce anume din eseul meu de admitere nu a corespuns așteptărilor lor, ce anume i-a stârnit și asmuțit în felul acela. Stilul abordat, deși am povestit acolo de blog și de faptul că îmi place să scriu. Poate limbajul însușit din cărțile de dezvoltare personală din care încerc să citesc cât mai mult posibil, dar și asta am menționat. Mi-au reproșat doar că nu mă regăsesc în eseu, că este un text de pus pe blog. Acum mă întreb dacă ei chiar l-au citit și au fost dispuși să mă caute printre rânduri.. Eu cred că am învățat cât de cât să mă arăt prin cuvinte, am trecut de mult de ideea de perfecțiune și nici de vulnerabilitate nu prea fug. În fine, ceea ce au înțeles acești oameni despre mine din aproximativ 5-6 pagini și ce etichetă mi-au pus în cele 15 minute de interacțiune directă este mai puțin important decât ceea ce am înțeles EU despre mine:
- Cât de puțin știu să mă apăr în fața unei atitudini superioare, pe alocuri chiar agresivă. Și nu vorbesc despre un contraatac, ci de puterea de a lua o atitudine, de a-mi lua apărarea pur și simplu. Până la urmă eu știu mai bine cine sunt, care îmi sunt realizările și frustrările, ce anume mă ghidează în viață și în ceea ce fac. Să resping argumentat etichetele care mi se pun.
- Ce atitudine umilă am în fața autorității academice. Sentimentul că nu o pot contesta nici măcar acum la 33 ani, mai ales când este vorba de propria persoană, nu este prea confortabil.
- În ce mediu mi-a fost dat să cresc și să mă dezvolt la școală. Eram năucită de acest deja vu și de faptul că mai există oameni cu astfel de atitudini!
- Cât de imatură sunt din punct de vedere emoțional în astfel de situații, cam la nivelul unui copil de 3-4 ani.
- Cât de greu îmi este să îmi găsesc cuvintele în cadrul unui conflict.
Lucrurile nu s-au desfășurat așa cum mă așteptam. Dar există și aspecte pozitive ale întâmplării:
- Nu au trecut peste mine 10 ani degeaba. Și nici experiența părințelii. Nu, nu mai sunt în același loc. Poate nu știu să mă apăr încă, dar acum știu sigur în ce mediu vreau să mă dezvolt, ce oameni sunt dispusă să accept ca mentori, profesori.
- Am o direcție și nu mă mai las așa ușor deraiată. Am o viziune și nimeni nu mă mai poate convinge de contrariu.
- Trebuie să rămân flexibilă. Sunt convinsă că mentorii de care am eu nevoie se află undeva, trebuie doar să îi găsesc.
- Sunt într-un proces și oamenii aceștia nu au făcut decât să pună degetul pe ce mă doare.
Această poveste pe care o pun astăzi pe blog mă ajută pe mine să îmi vărs oful și poate să îmi motivez absența de la referendum. 😀 Dar aș vrea să rămâneți și voi cu ceva:
- În ce fel v-ați simțit validați sau invalidați în școală? Și cum credeți că v-au afectat sau v-au ajutat anumite experiențe, atitudini, relații cu profesorii sau colegii? Se reîncarnează ele în viața voastră de adult?
- Să avem grijă ce oameni lăsăm să îi crească pe copiii noștri! Efectele sunt cu bătaie lungă. Degeaba citim noi despre inteligența emoțională, despre cum să îi creștem cu blândețe sau despre cum să le respectăm Sinele în defavoarea Ego-ului nostru avid de control și putere, dacă nu vorbim aceeași limbă și cu dascălii lor…
Iar dacă se întâmplă să aveți vreo recomandare de vreun program de formare în psihoterapie, v-aș fi foarte recunoscătoare pentru orice fel de pont ! O experiență negativă nu este un capăt de țară, iar drumul meu abia a început.. 🙂
Dacă ţi-a plăcut articolul pe care tocmai l-ai citit şi ai vrea să prinzi de veste imediat ce se publică următorul, te invit să urmăreşti şi pagina de Facebook a blogului.
Comments