De pe masa de operaţie îl iscodeam cu privirea. Cum arată, cât de mic sau cât de mare este? Este al meu şi chiar se întâmplă? Plânge? E suficient? Oare ar trebui mai tare? Mai mult? Şi de ce mă întreabă neonatologul toate lucrurile alea? Este ceva în neregulă? Se încadrează în parametrii normali? În sfârşit, mi-l aduc proape şi mă îndeamnă să îl pup pe obraz. Îmi ating cu teamă buzele de pielea lui, care mi se pare cel mai fin lucru din câte am atins vreodată. Şi apoi, gata. Îl iau şi ies cu el în braţe din sala de operaţii.

Când revin la mine, percep o oarecare agitaţie în jurul meu. Aud ceva de tensiune, o valoare ce începe cu 6… Dau cu ochii şi de faţa îngrijorată a medicului:

Ce ne faci, Denisa?

Mă simt puţin ameţită. De emoţii, de frică. Dar cred că reuşesc să rămân conştientă. Încerc să trag cu ochiul în geamul dulapului de vis-a-vis de masa de operaţii. Văd mult roşu deasupra bucăţilor de material albastru. Şi mâinile medicului ce meştereşte de zor la ceva. Îmi este clar că situaţia s-a complicat atunci când se grăbesc să îmi facă o transfuzie cu sânge.

Am avut senzaţia că până atunci am trăit pe sub pământ!

După o operaţie cu peripeţii de două ore, am rămas sub supraveghere medicală continuă şi lucrurile au început să meargă spre mai bine. Un singur lucru nu a dispărut de pe fundalul gândurilor mele: prin vene, cu sângele meu se amestecase sângele altui om. Cât de firesc mi s-a părut iniţial ca acea rezervă de sânge să se afle în posesia spitalului, apoi am început să mă întreb, din ce în ce mai mult, ce s-ar fi întâmplat dacă nu exista? Oare cine l-a donat? Există oameni care să facă astfel de gesturi? S-a gândit acel om că sângele lui va ajuta o altă persoană într-un moment crucial? Parcă trăisem pe sub pământ până atunci, dar după câteva luni a început să mi se contureze dorinţa aceasta de a dona şi eu la rândul meu. Şi pentru că eu nu puteam pentru moment, l-am băgat pe bărbat la înaintare. Are şi cu ce: 01, aur curat! 😀

Bloody party cu 33 l de sânge…Staţi, nu fugiţi!

Au trecut de atunci aproape 5 ani. Ani cu încă o sarcină şi o naştere tot prin operaţie de cezariană, alăptare până în septembrie anul trecut. Dorinţa de a dona a revenit în februarie când Ada mi-a povestit că vrea să adere la un grup de donatori organizat de Oana Brătilă. Am fost foarte încântată de idee şi chiar îmi propusesem să mă alătur lor, bucuroasă că puteam să îmi onorez, în sfârşit, promisiunea. Doar că planurile mi-au fost date peste cap şi am fost nevoită să amân. Ada, în schimb, a reuşit să ajungă. Şi nu doar că a donat, dar a plecat de acolo cu un pui de vis, pe care până la cea de-a 33-a aniversare l-a crescut şi l-a făcut să se împlinească. De ziua ei, şi-a dorit un bloody party cu nu mai puţin de 33 l de sânge donaţi.

Să donez sânge? Aproape floare la ureche.

Dumincă a fost ziua cea mare. În cuplu şi cu venele pregătite, am mers să îi urăm La mulţi ani! Adei. Cu gândul la timpurile în care mă lăsau picioarele doar la vederea unei eprubete cu sânge, am trecut de la teama de a nu da de treabă personalului medical la cea că nu voi putea dona. Aceasta ar fi fost o variantă pe care nu o luasem în calcul. Din fericire, am trecut testele preliminari şi am fost foarte fericită să închid lista donatorilor de la eveniment. M-a surprins cât de repede a trecut timpul. Am schimbat câteva glume cu soţul meu, care dona alături, şi asta a fost tot! Aproximativ 7 minute fără nici un stres la vederea pungii în care mi se scurgea sângele. Ce om tare au făcut din mine cele două operaţii de cezariană…sau chiar nu este aşa mare Bau-Bau -ul! 😀

Eu mă simţeam foarte bine după donare, dar doamnele asistente mi-au dat un calciu efervescent. Nu am avut deloc ameţeli, am încercat să mâncăm ceva după şi să bem cât mai multă apă. Poate seara m-a cuprins o oboseală mai puternică. Dar i-aş putea atribui jumătate din cauze şi nopţii de dinainte, dormită doar pe jumătate. Da, ştiu că se recomandă să dormi pe săturate, să mânânci ceva înainte să donezi sânge şi să te hidratezi bine. La capitolele acestea, recunosc, sunt un antiexemplu.

Donarea de sânge ca practică în cuplu. De ce nu?

Eu sper ca aceasta să fie prima donare de sânge dintr-un lung şir. Ca să continuu puţin în stil paranoia, sper din suflet ca sângele donat duminică să fie bun şi să ajungă la omul care are nevoie de el. Am citit eu aici despre parcursul pungii de sânge şi nu mă simt încă trecută pârleazul. Dar am aflat că o putem face din nou după aproximativ 2 luni. Şi mi-am pus în cap să ducem donarea de sânge la rang de practică în cuplu. Nici nu îmi vine să cred: cu un minim de efort din partea noastră, avem această super-putere de a-i ajuta pe alţii. Uneori, poate chiar să rămână în viaţă!

Voi aţi donat până acum? Dacă da, cum a fost experienţa voastră? Dacă nu, v-ați gândit vreodată să o faceți?

Credit foto: Magdalena Aldea Photography.