Acum vreo trei săptămâni trebuia să îmi însoțesc soțul la o nuntă. Cunosc destul de puțini colegi de-ai lui de birou și dintre aceștia numai unul se număra printre invitați. De la sine înțeles că mediul nu îmi era unul tocmai confortabil. M-am gândit mult timp la cum aș putea să îmi aranjez ținuta astfel încât să mă simt bine în pielea mea.Ținutele simple și clasice mă caracterizează, dar de data aceasta îmi propusesem ceva și mai la locul lui. Mi-am ales o rochie cu un croi simplu, neagră, de catifea și aveam de gând să completez totul cu niște bucle și un machiaj în stil retro.

De câțiva ani nu mai fac greșeala de a mă aranja singură pentru evenimente. Din simplul motiv că fix în ziua aceea fie mă lovește pe mine stângăcia, fie îi apucă pe copii vreo criză. Așa că mi-am făcut programare la salonul la care merg de mai bine de un an și jumătate. Cu părul a fost mai simplu. L-am nimerit pe tură chiar pe omul care îmi vopsește cosițele. I-am arătat o poză, i-am și explicat puțin ce vreau, în cele din urmă am obținut niște bucle respectabile. Cu machiajul însă, mergeam pe neve. Alesesem să mă dau pe mâna unui specialist pentru că nu mă simțeam stăpână pe mine în aplicarea tușului. Mă gândeam că mai rău decât mi-ar fi reușit mie, nu avea cum să iasă.

Repede și bine!

De obicei, îmi place să văd înainte munca omului care urmează să mă aranjeze. Ca să îmi dau seama dacă suntem pe aceeași lungime de undă, să știu ce să îi cer și, eventual, să îi exemplific cu un model realizat chiar de el. Așa că am început să întreb de pagina de Facebook a Make-up artistului colaborator. Nu a știut nimeni să îmi spună ceva mai mult decât numele ei. Dar să nu îmi fac griji:

– Machiază repede și bine! 

Întâmplarea făcea să mai fie o programare înaintea mea. Repede mi s-a părut și mie că a terminat cu domnișoara de dinainte, dar de bine nu am putut să îmi dau seama. Însă nici nu mi s-a părut ceva în neregulă acolo. Din experiențele mele cu machiajul profesional, știam că e nevoie să îți rezervi 1-2 ore. Acum dacă dădusem peste cineva care termina treaba în jumătate de oră și o termina și bine, m-am gândit că nu era acesta motiv de nod în papură. Și nici buzele supradimensionate ori genele false prea evidente… Nu judecăm specialistul după aparențe!

Ca să nu fac cereri în alb și să las omul fără repere, i-am arătat o poză de pe net despre cum aș vrea să arate machiajul meu. Am specificat că îmi doresc ceva cât mai natural, nu foarte încărcat și am lăsat-o pe femeie să se desfășoare. Pe măsură ce înaintam în proces, mă cuprindea panica și mai mult. În mintea mea începeausă se deruleze imagini nereușite. Însă, DE RUȘINE, nu am îndrăznit să îi cer o scurtă vizualizare a direcției în care o luau lucrurile pe fața mea. E specialist, ce naibii?! Nu mă apuc eu acum să o verific! A înțeles ea ce vreau.. Prost raționament!

Oglindă, oglinjoară, cine e cea mai boită din țară?!?

Șoc total! Sprâncene prea conturate, ten supraîncărcat, tușul trasat într-o linie prea groasă pentru ochii mei și nicidecum una care să mă avantajeze, ruj prea aprins și dat peste conturul buzelor mele mai mult decât era cazul. Rezultatul era la kilometri distanță de naturalul din mintea mea. Am multe lipsuri, dar cred că simțul esteticului nu m-a părăsit încă. Recunosc un machiaj evident, dar care mă avantajează și unul care nu are nici o legătură cu fața mea. Iar acesta făcea parte din a doua categorie, nu aveam dubii!

Oricât a încercat domnișoara să mai estompeze pe alocuri, mare lucru nu mai putea fi schimbat. Oricum, ei i se părea un machiaj light. Pe de altă parte, eu de fiecare dată când mă priveam în oglindă îl vedeam pe Pokemon. Și dacă aș fi fost măcar la fel de simpatică precum celebrul personaj de desene animate, nu mi-aș fi făcut griji. Nu știa nimeni de intențiile mele inițiale de simplu, natural și elegant. Aș fi lăsat-o și eu așa cum a căzut ieșit.

În drum spre casă am avut grijă să îl avertizez și pe bărbat. El este familiarizat cu zugrăvitul meu pe față din când în când, dar m-am gândit că acesta îl va lua sigur prin surprindere. Și nu am greșit. Prima lui reacție a fost:

– Parcă ziceam că nu exagerăm!

– Nu merg așa, mă machiez eu din nou!

Și dusă am fost! M-am ascuns în baie mai bine de o oră și am ieșit de acolo mai de luat la nuntă. În special la nunta aceasta, unde naturalețea era chiar pe ordinea de zi. O nuntă destul de relaxată, unde îmi e greu să cred că Pokemonii ar fi trecut neobservați.

 

Dincolo de comicul situației, ceea ce mă deranjează este atitudinea mea serviabilă față de servicii care mă nemulțumesc. Nu știu cum de îmi vine atât de ușor să mă pun în papucii celuilalt, numai în ai mei de om rămas cu buza umflată și cu banii luați, nu. Nu înțeleg de ce îmi este atât de greu să spun:

– Nu este tocmai ceea ce îmi doream, cum facem?

Nu sunt fanul cusurgiilor, dar îi admir pe oamenii care știu să spună lucrurilor pe nume, fără resentimente și menajamente. Se mai întâmplă să aibă omul o zi proastă, dar nici să trag eu toate ponoasele ca mocofanul… Încă nu îmi este clar de unde mi se trage, o fi bun simț înnăscut ori consecință a rușinării din copilărie? Las că mă fac eu mare! 😀

Și…la voi cum e? Îndrăzniți să răniți sentimentele omului sau alegeți calea sfintei frustrări?