Înfăşurat într-o păturică albastră ca umplutura de sarma adunată bine în foaia de varză şi purtat pe braţe de o asistentă. Cu zulufii lui negricioşi şi încă năclăiţi, cu ochii cârpiţi de somn şi buzele ţuguiate a nemulţumire, aşa şi-a făcut intrarea în salon vedeta zilei. De unde toată lumea roia în jurul meu, brusc am devenit personaj secundar în toată povestea. Vizita avea un singur scop, aşa că am sărit peste partea cu prezentările şi am intrat direct în miezul problemei. După ce asistenta i-a asigurat o poziţie confortabilă între cele două braţe stângi ale mele, el s-a mufat pe loc. Aşa, pur şi simplu, fără erori şi încercări. Acţiunea care mie îmi părea atât de străină, lui îi venea atât de natural.
De a doua zi, domnişorul suge tot s-a instalat la mine în salon şi deja dezvoltase o pasiune pentru statul la sân şi în braţele mamei. Cum simţea suprafeţe străine, cum se punea pe orăcăit. Nopţile din spital cred că au fost cele mai nedormite din perioada lui bebeluşească (excepţie cele în care era bolnăvior). Ca orice mămică începătoare, dădeam vina pe lipsa de lapte. Citisem eu pe undeva că în cazul naşterii prin cezariana, laptele îşi face apariţia abia a treia sau a patra zi. Medicul neonatolog mă asigura că ataşarea la sân stimulează lactaţia, dar eu îmi şi vedeam copilul subnutrit. Sugea el săracu’, dar dacă nu avea ce?!? Mă îndopam cu Galactogil şi ceaiuri, doar-doar oi reuşi să-i pompez în stomăcel câţiva ml de lapte şi oi prinde şi eu 3 ore legate de somn. Ba într-un târziu în noapte am apelat și la suplimentul de lapte praf. Mi-am ieşit din păreri doar după ce o asistentă mai cu experienţă şi foarte drăguţă mi-a arătat o pată galben-potocalie pe aşternutul bebeluşului. Regurgitase puţin colostru, iar pentru mine aceasta era dovadă clară că nu se hrănea cu aer în orele multe state cu sânul în gură.
A venit peste noi şi a treia zi, dar numai eu i-am zărit zorii. Domnişorul era ocupat să doarmă. Aş fi dormit şi eu dacă aş fi putut, dar am preferat să rămân să îl păzesc în caz că s-ar fi trezit hămesit. Începeam să îmi simt sânii mai grei, dar şi mai sensibili la atingerea bluzei de pijama. Parcă vedeam în sfârşit efectele litrilor de ceai şi abia îl aşteptam pe Frumosul Adormit să facă ochi. Numai că nu ne-am mai brodit în planuri. Se făcuse prânzul şi feciorul meu tot adormit. Atunci am început să dau alarma la asistente. Înţelesesem eu că el încurca ziua cu noaptea, dar să nu dea semne de trezire după 5 ore neîntrerupte de somn, parcă nu îmi suna a bine. Din acel moment au început ciupiturile de obraz, trasul de năsuc, gâdilatul în talpă. Doar aşa reuşeam să îl fac să se mai mufeze serios. Aveam să aflu acasă care era cauza acestei moleşeli şi stări somnolente. Copilul meu suferea de o formă accentuată de icter. Acum aş recunoaşte la orice alt copil manifestările acelea, dovadă că am sesizat înaintea medicilor aceeaşi stare la Amedeea şi la alt bebeluş coleg de salon. Îmi este greu să cred că personalul medical nu şi-a dat seama care era problema, dar cu toate acestea, în a patra zi am fost lăsaţi să plecăm liniştiţi acasă… Ca să ne internăm la Grigore Alexandrescu după fix o săptămâna, dar asta este altă poveste.
Din cauza ataşării incorecte a bebeluşului, sânii mei avuseseră de suferit. Pe mameloane îmi apăruseră câteva răni, care făceau din alăptare o experienţă destul de tristă şi dureroasă. De pe forumurile de mămici aflasem despre apărătorile de silicon, iar înainte de a intra în casă în noua formulă de trei, am cumpărat un set de la farmacia din cartier. A fost puţin mai complicat să le folosesc, necesitau sterilizare la fiecare folosire, dar şi acum mai cred că aceasta a fost o idee salvatoare. Timp de o săptămână mi-au atenuat durerea şi au ajutat la vindecarea rănilor, fără să fiu nevoită să renunţ la alăptare. Cinste cui le-a inventat! 🙂
Dar rănile nu au fost singurele noastre hopuri la început de drum. În a patra zi, cea în care am ajuns acasă de la spital, a venit şi lactaţia şi odată cu ea şi angorjarea sânilor (furia laptelui). Cu toate că îmi admiram în oglindă decolteul (în mai puțin de 24 h trecusem de la cupa A+ la D+), nu puteam să ignor durerile, iar pentru bebe era și mai dificil să mănânce, pentru că laptele tâşnea peste el. Faptul că dormea mult, evident că nu mă ajuta. L-am trimis pe bărbat aproape în miez de noapte după pompă de sân. Probabil mi-ar fi fost de ajutor dacă aș fi știut să o folosesc. În nebunia aceea nu găseam răbdare să citesc instrucțiunile cu atenție. M-am rezumat la a-mi masa sânii pe porţiunile tari și la ce mai sugea Somnorici. Doar că nu era de ajuns.
Salvarea mi-a venit a doua zi cînd în vizită a ajuns soră-mea, femeie cu experienţă în ale alăptatului şi cadru medical. M-a învăţat cum să fac masajul sânilor astfel încât să reuşesc să îi şi detensionez cu ajutorul pompei. Între timp reuşisem să pricep şi cum funcţionează minunăţia. De aici drumul nostru şi-a urmat cursul ceva mai lin, iar după ce am rezolvat şi problema cu icterul şi somnul îndelungat, lucrurile au mers ca unse până pe la vreun an când am încheiat toată povestea. Pentru că aşa mi se părea mie normal la vremea aceea, dar şi pentru că un alt bebeluş îşi făcuse cunoscută intenţia de a ne întregi familia.
În perioada 1-7 august se sărbătoreşte Săptămâna Mondială a Alăptării. Nu întâmplător am ales să spun această primă poveste a noastră (pentru că mai am una, de la al doilea copil 🙂 ) în aceste zile. Am aflat şi de un eveniment drăguţ, intens pregătit de o bloggeriţă faină, mămică de 2 şi maestru de ceremonii la petrecerile cu mămici, care “ALĂPTEAZĂ ORIUNDE, ORICÂND”. Este un super eveniment dedicat mămicilor care urmează să alăpteze şi celor care încă alaptează, cu 2 sesiuni:
- Sesiunea de dimineaţă: 10.00 – 12.30 cu informaţii despre miturile şi provocările alăptării la cerere şi importanţa unui sistem de suport mai ales la începutul alăptării, despre avantajele sportului atunci când alăptezi, dar şi o poveste autentică despre cum se văd şi se simt lucrurile din punctul de vedere al tăticilor (Robert Diaconeasa aka Daddy Cool)
- Sesiunea de după-amiază 17.00 – 19.30 este dedicată răsfăţului cosmetic şi a trucurilor de make-up şi hairstyling care să ne ajute să mai păcălim oboseala şi să fim mai chic într-o perioadă solicitantă din viaţa noastră.
De reţinut că avem şi un dress code de respectat. Doamnelor, este timpul să vă scoateţi tocurile de la naftalină, altfel aveţi probleme la intrare! 😀 Pentru mai multe detalii, vă invit pe pagina evenimentului. Locurile sunt limitate (25), tocmai pentru a evita să ne călcăm pe tocuri. Ce ziceţi, ne vedem acolo? Mie mi-ar plăcea!
P.S: Copiii sunt bineveniţi, programul evenimentului prevede şi activităţi pentru ei, locaţia este aleasă special pentru mămici cu prichindei, mâncarea la fel. Chiar şi pauza de somn a fost luată în calcul! 🙂
Sursa foto: Pixabay şi arhiva personală
Orice inițiativă care încurajează alăptatul este lăudabilă. Poate se va intra în normalitate și la noi și alăptatul nu va mai fi privit ca o treabă rușinoasă.
Aşa sper şi eu...Mie nu mi s-a părut ruşinos să alăptez. Culmea, eu care chiar sunt un om "ruşinos". Aveam unele momente de stânjeneală, dar nu atât de mare încât să mă duc la toaletă ca să îmi hrănesc copilul. Mulţumesc că ai trecut pe aici! :)
La mine alaptarea este o poveste care merita sa fie tratata separat. Am nascut al doilea copil la 7 luni si in luna si jumatate petrecuta cu ea in spital am incercat niste stari care acum aproape ca ma amuza. Am trecut de la hranit prin sonda, la seringa, biberon si abia dupa la san, iar in tot acest timp m-am chinuit sa produc laptele in cele mai inventive moduri. Intr-un final cand in sfarsit am pus-o la San m-am linistit!
Ohhh.. Îmi pare rău să aud asta! În momentele acelea nici noi nu ştim de unde găsim putere. Am fost şi eu acolo, dar foarte puţin în comparaţie cu tine. Tot la cel de-al doilea copil, dar după 5 zile am reuşit să o am la sân. Şi acum, după 2 ani şi jumătate aproape îmi e greu să vorbesc despre asta, aşa că îmi imaginez puţin din ce ai trăit. Inclusiv teama aceea de a nu avea lapte. Bănuiesc că nici la voi nu a existat varianta laptelui formulă..Mulţumesc că ai trecut pe aici şi sper că acum e totul bine!
Povestea ta m-a tinut cu sufletul la gura! De fapt, eu devorez cu placere cam tot ce scrii! In timp ce tot citeam ..faceam...pfff...mamaaaa, woooow! Mi-ai transmis multa emotie si de-abia astept sa ne vedem vineri!
Vai, îți mulțumesc mult, Nico! :-) Ne vedem mâine! Abia aștept!