Nu am cunoscut-o personal pe Nicoleta Botan. Posibil să fi interacţionat o singură dată pe un grup de Facebook. Dar sunt sigură că intrase în bula mea de vreo doi ani. Din comunitatea Work at Home Moms aflasem că este o mămică antreprenor, creatoare grădiniţei Funny Land. Asociam numele cu persoana şi proiectul.

În carne şi oase, am întâlnit-o vara trecută la evenimentul Adei. Poate ne-am intersectat privirile, nu şi vorbele. Cert e că apariţia ei mi-a lăsat o impresie foarte puternică. Purta o rochie roşie, părul lăsat liber şi ruj roşu pe buze. Era toată un zâmbet, o femeie frumoasă şi radiantă. Mi s-a părut că trăieşte momentul împreună cu prietenele ei, se bucură de el şi îl savurează. A fost genul acela de imagine care ţi se întipăreşte în minte pentru totdeauna. A fost imaginea pe care eu am rememorat-o săptămâna trecută, miercuri sau joi, când am găsit cererea ei de prietenie în inbox-ul Facebook-ului. Aveam peste 70 de prieteni comuni şi se pare că acum intrasem şi eu în bula ei. Aia virtuală, cel puţin.

Şi apoi, a venit ziua de vineri. Mă aşezasem pe canapea pentru vreo 30 de minute de lectură înainte să pornesc spre grădiniţa copiilor. Dependenţa-mi de Facebook m-a împins să verific ce se mai întâmplă în lumea largă. Şi de acolo mi s-a rupt firul. Prima postare afişată era despre Nicoleta Botan. Nu îmi venea să cred ce citeam. Se sfârşise pe masa de operaţie, iar viaţa îi fusese curmată chiar de tatăl copiilor ei.. Am încremenit acolo. Îmi venea să plâng, să vomit, să urlu.

Nu o cunoşteam pe Nicoleta. Nu îi ştiam povestea, durerea, suferinţa. Dar am aflat atât de multe după ce nu a mai fost. Am aflat ce om bun era, ce prietenă, ce profesionist, ce crezuri şi ce planuri avea. Şi că era mamă, nu de unul, ci de doi copii. Doi copii mici, cam de vârsta copiilor mei. Cum, cum să nu te trăsnească o aşa imagine?!? Cum este posibil?! Mamele ar trebui să aibe un fel de imunitate în faţa tragediilor de orice fel. Dintr-un motiv foarte simplu: copiii au nevoie de ele.

De vineri sunt într-o stare de amorţeală, paralizată de frică. Nu pot să nu mă întreb în ce fel de ţară, lume vor trăi copiii mei, în ce fel de oameni se vor transforma ei. Voi reuşi să îl învăţ pe el că iubirea înseamnă libertate? Va ştii ea să se apere, să îşi fie de ajuns şi să plece din locuri şi de lângă oameni care nu îi fac bine? Vor găsi ajutor în jurul lor atunci când vor simţi că nu mai pot răzbi de unii singuri? Vom reuşi noi, părinţii lor, să creştem, să ne depăşim blocajele şi să le fim modele?

În weekend nu am mai intrat pe Facebook. Aproape deloc. Pentru că era foarte multă tristeţe acolo. Şi pentru că am simţit nevoia să ţin câteva zile de doliu. Pentru această mamă, care nu le va mai citi niciodată copiilor ei povestea de noapte bună. Pentru aceşti copii, care nu vor mai fi niciodată alintaţi şi alinaţi de mama lor. Mi-am luat liber chiar şi de pe blog. Este cel mai trist articol scris până acum, dar nu aş fi putut să revin cu altul…

Drum bun şi lin, Nicoleta!

Sursa foto: Pixabay