Una dintre activitățile de primăvară, pe vremea copilăriei mele, era să mergi la cules de flori în pădure. Însă eu am avut parte de ea prea puțin, pentru că mama nu era de acord să plec atât de departe de casă, însoțită doar de alți copii. Mulți ani i-am purtat ciudă pentru asta, dar acum îi înțeleg temerile. Ea avea atât de multe lucruri de făcut prin gospodărie, încât nu putea să vină cu mine. Nici măcar eu nu mi-aș lăsa acum copiii să plece singuri.

Săptămânile trecute mă gândeam ce mult mi-ar plăcea să sărbătorim venirea primăverii și să mergem împreună în pădure la cules de flori. Baiul era că nu prea cunoșteam drumul, deși locuim în zonă de aproape 3 ani. Pe principiul cere și ți se va da, weekendul care tocmai s-a încheiat ne-a oferit o ocazie și mai bună: să mergem în pădurea în care altădată îmi era mie interzis să ajung. Acest lucru presupunea să urcăm și să coborâm câteva dealuri. Copiilor le plac aceste plimbări și, ori de câte ori ajung în curtea bunicilor, fac tot posibilul să nu le rateze. De regulă, împărtășesc această plăcere cu tatăl lor, dar de data aceasta am plecat într-o expediție de familie. O adevărată aventură. Nu numai că am ajuns într-un loc în care nu mai fuseseră niciodată, am cules flori, dar am avut parte și de o surpriză: 3 căprioare au ieșit să vadă cine le tulbură liniștea. Nu au rămas prea mult în raza noastră vizuală. Cred că s-au speriat de entuziasmul și de strigătele copiilor:

– Bambi, Bambi, Bambi!

Plimbarea a picat la fix după tema pe care a avut-o Albert săptămâna trecută la grădiniță: protejarea naturii. Discuțiile care s-au iscat pe drumul de întoarcere ne vor stârni râsul mult timp de acum încolo. Dar cu această ocazie ne-am dat seama că e musai să repetăm experiența și să ne plimbăm pe coclauri cât de mult putem. Ne pregătim picioarele pentru vacanța de vară, când vom pleca într-un tur al țării si pentru câteva zile vom locui chiar în pustietate.

Copil crescut la țară, mult timp am considerat lucrul acesta un handicap. Mi se părea că în oraș copiii au mai multe oportunități, că au o viață mult mai frumoasă, că sunt mai fericiți. În mintea mea de atunci, traiul la bloc, jocurile pe asfalt, departe de praful drumurilor pietruite de la sat și de noroiul de după ploaie, semănau cu raiul pe pământ. De când sunt mamă, tot aud despre efectele miraculoase ale naturii asupra dezvoltării copiilor. La început am ridicat din sprâncene, dar parcă încep să văd într-o altă lumină toată copilăria mea. Eu eram cea care trăia în rai fără să știe. Acum mă bucur că am ocazia să îi fac părtași pe copii la raiul meu. Îmi place să le fiu ghid, dar și să retrăiesc alături de ei experiențe de care eu am avut parte prea puțin în copilăria mea.

Și încă ceva:

Niciodată nu este prea târziu să îi oferim sufletului nostru acele plăceri pe care adulții nu ni le-au putut îngădui la un moment dat în copilăria noastră! 

Dați-vă voie să fiți din nou copii, luați-vă copiii tovarăși în aventuri și plecați în căutarea bucuriilor de altădată. Sentimentul este de neprețuit!

Sufletul vostru după ce tânjește? 🙂