Din locul în care s-au refugiat, se aude sunet de oală făcută una cu pământul. E semn că micii poznaşi și-au găsit de lucru în camera cu maimuțe, un fel de adăpost pentru toate obiectele rămase pe dinafară după ce ne-am așezat la căsuța noastră. Aș zice că acum interesul le-a fost surescitat de tigaia friteuzei. Mă rog să supraviețuiască și de data aceasta și să ajungă în stare de funcționare pe rafturile care o vor găzdui permanent la un moment dat, dar nu mă îndur de mai mult. Aici pe canapea este linişte. Sunt în pauză de robotit prin casă și mă străduiesc să conserv zen-ul mini-vacanței de Paște.
Am plecat abia sâmbătă dimineaţa, cu bagaje făcute pe ultima sută de metri şi energie zero. În ultima perioadă parcă îmi lipsea sporul din orice. Eram veşnic obosită, deşi puţine reuşeam să duc la bun sfârşit. Zilele acestea de sărbătoare, petrecute departe de rutina mea zilnică, s-au dovedit a fi restart-ul de care aveam nevoie. Am revenit cu un suflu nou şi forţe proaspete. Doar pentru că am schimbat aerul, am avut parte de un mic respiro şi am dat năvală printre bunătăţile de la mama de acasă.
Nu cred că aş putea petrece Paşte sau Crăciun în altă parte. Am început să mă desprind de ei de la 11 ani. Nu mergem des în vizită, doar de câteva ori pe an. Şi totuşi, casa părinţilor şi satul în care am crescut, acela este locul în care eu reuşesc să intru în atmosfera acestor două sărbători. Nu am renunţat la această tradiţie nici măcar atunci când am avut copiii foarte mici. Nici nu aş putea spune în ce constă spectaculosul. Cu timpul, probabil firescul se transformă în spectaculos. Noi toţi, trei generaţii, fiecare cu realitatea lui, dar împreună pentru câteva ore, uniţi în jurul aceleiaşi mese. Savurăm bucate de sărbătoare, ciocnim ouă, ne povestim, ne amuzăm, punem ţara la cale.
Locul nu abundă în cine ştie ce tradiţii pascale. Ca în mai toate zonele ţării sunt renumite Deniile din Săptămâna Mare, primenirea casei, a gospodăriei, dar şi a mormintelor celor decedaţi. De vineri, sau poate chiar de joi, începe mare forfotă prin bucătării pentru pregătirea mesei de Paşte. Sâmbătă noaptea, puţini merg la slujba de Înviere ca să ia lumină. Noi obişnuim să mergem la biserică duminică dimineaţa, când luăm Paşte, acele bucăţele de pâine cu vin. Înainte să ne îndreptăm spre casă, mergem în cimitir la mormintele celor pe care i-am pierdut. Aici aprindem lumânări şi oferim ouă roşii de pomană. Continuăm să ne aducem aminte de ei acasă, înainte să ne aşezăm la masă, când împărţim prin vecini mâncare. Apoi dacă vremea ţine cu noi, mâncăm în curte, la soare. Dacă nu, au fost şi ani în care ne-am ospătat la gura sobei.
Copiii au fost în elementul lor. În curtea bunicilor este mai ceva ca-n parcul de distracţii. Mereu se găseşte câte ceva de inspectat, o pisică sau o găină de alergat, mii de metri pătraţi de luat în picioare. Cel mai frumos în toată povestea aceasta, este faptul că eu mă pot sustrage sferei lor de interese, fără să mă simt vinovată că i-am lăsat de izbelişte. 😀 Anul acesta am avut parte şi de o premieră. Copiii şi-au exprimat dorinţa de a dormi o noapte la sora mea acasă. Cum toată lumea a fost încântată de idee, mie nu mi-a rămas decât să mă bucur de momentele libere. Imi era atât de dor să citesc o carte, încât nu m-am îndurat să irosesc timpul dormind! Am citit în mai puţin de 24 h cât nu am citit în două luni. 😀
Asta da vacanţă! Scurtă, dar eficientă. Nici măcar drumul de întoarcere, lung cât o zi de post, cu stat în coloană şi durată dublă de timp, nu a reuşit să îmi alunge starea de bine. Şi sper să mă mai ţină aşa o vreme…
Ce categorică ai fost... nu în altă parte. Eu nu știu ce înseamnă atașamentul acesta. Mă bucur că există astfel de experiențe umane...
M-am gândit că aş putea să "rup" tradiţia anul acesta. Să vină ei la noi...dar nu m-am îndurat. :)