– Proasto!

Urechile au recepţionat mesajul, dar mintea l-a blocat. Lui îi ofeream circumstanţe atenuante după despărţirea de şase zile. Mie îmi spuneam că este mic şi nu ştie ce spune, nu cunoaşte sensul cuvântului şi oricum nu este nici momentul şi nici locul potrivit să aprofundăm informaţia. Dar cel mai mult cred că speram să fi fost un caz izolat şi să nu o mai spună niciodată.

Acest niciodată a durat până seara târziu, când ne-am reîntors acasă. Eu aveam nişte plante de transferat în ghivece, el mă ţinea pe loc cu rugăminţi nerezonabile. Şi a spus-o din nou:

– Proasto!

De data aceasta mintea nu a mai fost pe fază. Am simţit cuvântul acela cum a tăiat în carne vie, cum a crăpat definitiv carapacea şi a atins nervul cel mai sensibil. M-am simţit dezgolită de orice urmă de apreciere la adresa mea. A lui şi, cel mai grav, a mea. M-am teleportat în viitor, la câţiva ani distanţă, şi m-am uitat cu deznădejde la acel tablou: el ajuns acolo unde visam eu pentru el, eu doar o…proastă. Este una dintre cele mai mari frici ale mele: să nu fiu suficient de bună în ochii copiilor mei! Să nu fiu demnă de standardul pe care ei şi-l vor forma!

Mi-am păstrat luciditatea doar cât să mă întorc la ghivecele mele şi să mă las în voia acestei trăiri. Cu privirea înceţoşată de lacrimi, încercam să îmi ţin mâinile ocupate şi mintea amorţită. Traversam o criză, iar durerea era cu un prag mai sus decât ce eram eu pregătită să suport. Nu copilul meu era cel care credea astfel despre mine. Ci EU. Eu sunt cea care se apreciază pe sine prin prisma rezultatelor. Acest lucru l-am conştientizat câteva zile mai târziu. Pe moment, tot ceea ce îmi doream era să mă ţin cât mai departe de sursa durerii mele. Cu toate că îl auzeam urlând şi plângând că are nevoie de mine.

Nu am putut să mă ţin chiar aşa departe. Când m-am simţit în siguranţă, m-am întors să îl ajut. I-am spus că m-a durut foarte tare ce mi-a zis. Că acela este un cuvânt ce răneşte sufletul oamenilor şi rupe inimile în bucăţi (aşa spune el când se simte rănit). Că poate el nu înţelege cu adevărat sensul a ceea ce spune, dar nu este în regulă să vorbim aşa. Oamenii se vor simţi neapreciaţi, umiliţi şi neiubiţi. Cam aşa cum m-am simţit şi eu mai devreme. Dar, cu toate astea, eu îl iubesc. Şi asta trebuie să recunosc că am spus-o mai mult din convingere, nu pentru că o simţeam prea tare în acele momente.

El nu s-a lăsat definitiv de acest cuvânt. A doua zi a încercat să îl îndulcească cu un prostuliţo din iubire. Alaltăieri, i-a servit un prostule şi lui taică-su. I-o spune şi mai des soră-sii. Dar te penalizează dacă îl foloseşti în orice context, semn că explicaţiile au fost integrate. Sper! Săptămâna trecută nu a ratat ocazia să îmi atragă atenţia că îi rănesc sufleţelul şi îi rup inimiora dacă le spun:

Staţi cam prost cu răbdarea, nu-i aşa? 

După primul şoc, cuvântul nu îmi mai crează atât de mult disconfort. E un cuvânt şi atât. Nu mai fac mare caz din el când mi-l spune. Poate doar îi mulţumesc pentru cuvântul iubitor pe care mi l-a spus. El ştie, simte că nu este vorba despre iubire colo. Dar la început m-am şimţit foarte vulnerabilă în faţa copilului meu. Mi-a revenit în minte acel sentiment de capitulare totală în faţa lui, sentiment pe care l-am trăit în primele noastre clipe din maternitate. Raportându-mă la tipurile de iubire pe care le cunoşteam, am avut senzaţia că un copil nu îşi va putea iubi niciodată părintele aşa cum îl iubeşte părintele pe el. Orice ar face şi ar spune, părintele va fi mereu acolo, ceea ce nu se aplică neapărat şi copilului. Este o lege a firii, pe care nu îmi rămâne decât să o accept.

Cuvântul acesta nu m-a purtat doar în viitor, ci şi în trecut. Când eşti copil, părinţii sunt soarele după care te învârţi. Apoi, creşti şi începi să le vezi slăbiciunile. Să îi raportezi la alţii de felul lor, să îi analizezi şi să le judeci alegerile. Întâmplarea a fost ca un duş rece pentru mine, un reality check cum îi spune prietena mea. Mi-a întărit cele două mari crezuri:

• Să nu îţi laşi în aşteptare planurile pentru prea mult timp şi să nu îţi trăieşti viaţa doar prin copii! Nu ei vor fi răspunzători pentru nefericirea ta. Nu cuvintele lor vor stârni neîncredere şi nemulţimire în sufletul tău, ci deciziile pe care le iei acum pentru tine, grija şi atenţia pe care ţi-o oferi sau nu. Cuvintele au puterea pe care tu le-o dai.
• Să oferi spaţiu de manifestare copiilor, fie că aceasta este sau nu pe placul tău. Să nu o iei personal! Iar ca să faci treaba asta, e nevoie să ai propriul spaţiu în care să îţi înfigi rădăcinile şi să creşti. 

Nu îţi cade bine la stima de sine să auzi un cuvânt atât de dur din gura omuleţului în a cărui îngrijire, creştere şi dezvoltare tu pui atât de mult din tine. Deşi credeam că sunt pregătită pentru momentul lui proasto şi eşti o mamă rea, nu eram. Nu cred că ai cum să fii până nu le trăieşti pe pielea ta. Şi eu ascultam poveştile altor mame şi mă minunau când le vedeam atât de afectate. Da, poate cu mintea înţelegi că îi scapă sensul cuvântului, că încă nu cunoaşte puterea cuvintelor, dar când le pune atât de bine în context, atunci mintea s-ar putea să nu îţi mai fie de ajutor.

 

Foto credit: Cristina Tomani.