Unele lucruri sunt lăsate să nu se întâmple niciodată. Altfel, poate te-ai mulţumi cu acea dată şi ai închide uşa în nas unui număr considerabil de alte posibilităţi. Îmi place să privesc din această perspectivă acele lucruri care nu au ieşit conform planului meu. În această categorie intră şi experienţa cu fotografiile de la nunta noastră. Este o poveste destul de lungă, poate o voi scrie cândva, să le fie învăţătură de minte şi altora. Rochia albă încă mai aşteaptă plină de speranţă, în dulapul mamei mele, acel Trash the Dress. Timpul lui s-a dus de mult însă, dar regretul de a nu-l fi făcut, rămâne promotorul pentru o sedinţă foto de familie în fiecare an.
Ideea mi-a încolţit în minte prin 2016, dar abia la sfârşitul anului trecut am reuşit să o punem în aplicare. A fost unul dintre umilele mele obiective pentru 2017. Sarcina de a ne surprinde în imagini i-am încredinţat-o Cristinei Tomani. Alegerea nu a fost deloc grea. Îmi plac fotografiile pe care le realizează şi nu este prima dată când povestesc despre ea aici, pe blog. Faptul că este mămică şi ştie la ce să se aştepte de la un copil mic (sau mai mulţi, în cazul de faţă), cred că o califică incontestabil pe postul de fotograf de familie.
Lasă, că îi dau eu un pupic Cristinei!
Aceasta a fost reacţia lui Albert când încercam să le povestesc despre ce va urma să se întâmple în acea dimineaţă friguroasă şi mohorâtă de toamnă. Pupicul nu i l-a dat chiar imediat, dar s-au împrietenit din prima clipă. Din cauza frigului şi a emoţiilor, credeam că nu vom rezista nici măcar jumătate din ora alocată. Pănă la urmă, am şi depăşit-o puţin. Frigul a devenit insesizabil după primele cadre, iar emoţiile s-au liniştit când am văzut că nu e nevoie să facem nimic special. Pentru noi a fost ca o plimbare obişnuită prin parc, alături de un prieten. Copiii au alergat după porumbei, s-au căţărat în copaci, au avut libertate deplină. Poate de aceea încă pomenesc acea zi ca pe un eveniment special. Cristina ne-a dat câteva indicaţii pe ici, pe colo, în rest, s-a mulţumit să ne urmărească de la distanţă cu aparatul ei foto. La un moment dat, chiar i-a ataşat o husă haioasă în formă de broască. Copiii erau deja în extaz şi, ca să intre în graţiile broscuţei, nici nu ştiau cum să se mai lase fotografiaţi.
Toamna nu a fost niciodată anotimpul meu preferat, dar în ultimii ani a început să mă atragă prin culorile ei. Ironia sorţii a făcut ca prima noastră sedinţă foto de familie (independentă de alt eveniment important) să fie chiar pe fundal de toamnă. Prin vremea aceea mohorâtă, simt ca a vrut să îmi bată puţin obrazul pentru faptul că am dat-o la o parte din preferiţele mele atât de mult timp. Dar îi sunt recunoscătoare că nu şi-a pus în gând să îmi spele păcatele cu o ploaie zdravănă.
Mă bucur că ne-am mobilizat şi nu ne-am lăsat intimidaţi nici de vreme şi nici de alte lucruri care nu au mers conform planului. Aceste fotografii valorează deja cât o mică avere. Peste ani, nu îmi voi mai aminti nici tremuriciul de dinainte şi nici că nu aveam genele date cu rimel. Iar Cristina a reuşit să surprindă esenţialul. Aceasta a fost doar încălzirea, abia aşteptăm să ne programăm următoarea şedinţă foto.
Dacă ţi-a plăcut articolul pe care tocmai l-ai citit şi ai vrea să prinzi de veste imediat ce se publică următorul, te invit să urmăreşti şi pagina de Facebook a blogului.
Sunteti foarte frumosi tooooti!!! Te felicit ca tii la amintirile voastre!!!
Mulțumiiiim! Sper să ne țină cât mai mult obiceiul! :)