Weekendul trecut am fost în vizită la o cunoștință în Diemen, un orășel lipit de Amsterdam. Ne-am gândit și ne-am tot răzgândit, dat fiind numărul de cazuri noi în creștere (peste 8000 atunci, peste 10000 o săptămână mai târziu). Dar cum și așa nu cunoaștem prea mulți oameni aici, iar situația devine din ce în ce mai alarmantă de la o zi la alta, ne-am asumat acest risc de a merge să luăm prânzul împreună la ea acasă.

Pe drum, m-a apucat ciuda rău de tot pe Covid. Și amărăciunea. Ieșind pe autostradă, mi-am adus aminte cât de multe ar fi de văzut și de explorat în țara aceasta, care are o infrastructură atât de bună față de ce știm noi în România… Iar noi stăm pe loc. Suntem nevoiți să stăm pe loc.

După ce am mâncat, am ieșit puțin la plimbare. Am ajuns pe un pod (pe care copiii nu îl puteau rata) și am făcut această fotografie.

Am fost foarte încântată de ce a ieșit. Lumina, albastrul cerului, norii, soarele ascuns parțial de nori. Nu sunt profesionist, dar este o fotografie care cred că încântă privirea.

Apoi mi-am dat seama cât de reprezentativă este ea pentru perioda pe care o traversăm. Frumusețea ei stă chiar în acest mix de elemente. Scoate norii din peisaj și ai să vezi că cerul își pierde din splendoare.

Vacanța noastră de la Corona.

În primele aproape 2 luni, ne-am simțit la adăpost de virusul momentului. Am avut impresia că nu am călătorit doar 2000 km, ci am transcens timpul, perioada în care trăim. Am venit dintr-un loc în care lucrurile începeau să o ia razna și am ajuns în altul în care atitudinea era cu mult mai relaxată, estivală, de vacanță. Ne-a fost ușor să intrăm în energia turistului. Însă treptat numărul de cazuri noi de infectare au început să crească de la o zi la alta. Atât în toată Olanda, cât și local. De fapt, în Haarlem acum este primul val.

Să vedem oameni purtând măști și așteptându-și rândul să intre în magazin, pentru noi este la fel de derutant ca atunci când am ajuns aici în august și păream căzuți de pe altă planetă cu măștile pe față. În tot timpul acesta, am păstrat cât de mult am putut măsurile de protecție din România. Însă recunosc că a fost și reconfortant să vedem oameni care își trăiesc viața liniștiți în continuare, să nu mai știm atât de multe despre ce se întâmplă în jurul nostru. Puțină ignoranță nu strică. Uneori.

Timpul este valoros indiferent de context.

Nu știu cum a fost anul 2020 pentru tine, dar pentru mine au fost momente în care l-am urât și l-am iubit. Momente în care priveam fotografia cu noi ținând cifrele 2 și 0, în care păream atât de încrezători, stăpâni pe noi sau visători și puși pe șotii. Mai că îmi venea să dau cu ea de pâmânt. De ce?!? De ce tocmai anul acesta s-a nimerit să apară în ședința noastră anuală de fotografii de familie? Anul acesta peste care o lume întreagă ar vrea să sară, să-l șteargă din memoria colectivă. Și au fost momente în care l-am iubit cu toată nebunia și incertitudinea lui, pentru tot ce a adus el în viața noastră, pentru toate testele la care ne-a supus și pentru modul în care s-au aranjat lucrurile în cele din urmă. Și mi-a părut rău că am gândit atât de rău despre el.

Dar să nu vorbim despre el la trecut, mai avem în față 67 de zile din 2020. Ce facem cu ele? Pentru un om care ar avea zilele numărate, acesta ar fi mult timp.

Doar 66 zile pentru mișcarea ta interioră. Care este ea?

Iată ce idee mi-a venit mie, pornind de la 4 video-uri ale lui Robin Sharma care își așteaptau rândul în inbox-ul meu de mai bine de o lună (la fel ca multe alte resurse). Săptămâna trecută le-am terminat de ascultat și cred că am găsit un sens pentru care am ajuns la ele abia acum. Spune Robin că cercetările arată că ai nevoie de 66 de zile ca să îți formezi un obicei nou. După acest timp și niște etape prin care inevitabil vei trece (destructurare, instalare, automatizare), ajungi să îți însușești cu succes un nou obicei. Și atunci mi-am dat seama că pănă la sfârșitul anului care ne-a dat atât de mult de furcă, cam tot atâtea zile ne-au rămas..

Ok, poate că anul acesta nu a fost grozav din multe puncte de vedere, că virusul ne-a îngrădit libertatea de mișcare și ne-a dat multe planuri peste cap. Dar dacă nu este totul așa de rău precum pare? Nu putem să negăm faptul că în orice situație, oricât de rea ar părea, sunt și părți bune. Dacă am folosi zilele rămase până la finalul lui, ca să facem acest an memorabil și în felul nostru? Care este acel obiectiv personal, acea schimbare care nu necesită atât de multe resurse sau mișcare în exterior, dar pentru care nu ai avut niciodată spațiul, focusul și energia necesară? Care este mișcarea ta interioară, căreia nu i-ai putut acorda importanță din cauza zgomotului din exterior?

Lasă întrebarea aceasta să își găsească răspunsul astăzi. De mâine, ai 66 de zile. Doar atât. Dintr-un an, care oricum ți se poate părea pierdut din multe puncte de vedere.