Doamne, ce ne mai place să crucificăm omul pe Facebook! În loc să stăm o clipă cu noi înșine și să ne gândim ce stârnesc în noi zicerile lui, ne apucăm repede să dăm din taste. Și nici măcar nu o facem argumentat, obiectiv. Ne punem și comentăm la primul gând. Arătând cu degetul, răutăcios și cu atac la persoană. De multe ori fără nici o legătură cu ce a spus omul. De parcă am musti în propriul venin și nu ne mai putem ține.
Un om de bine la TV.
Într-o seară cu chef de pierdut câteva minute în faţa televizorului, dau pe Digi24 să verific dacă a revenit din vacanţă Dragoş Pătraru. Nu l-am găsit, dar am nimerit o altă emisiune care îmi place, “În faţa ta”, şi care bănuiesc că i-a luat locul în program. Claudiu Pândaru şi Florin Negruţiu o aveau invitată pe Cristina Tunegaru, profesoara de zece care a înfruntat sistemul. Nu ştiam cine este, dar atât de mult mi-a plăcut acest om, încât nu m-am putut desprinde de lângă televizor. Cele câteva minute s-au transformat într-o oră.
Profesor de limba şi literatura română, femeia asta avea un discurs impecabil, simplu şi pe înţelesul cui avea urechi să asculte. Vorbea despre neregulile sistemului de învăţământ şi practicile lui într-un mod asumat, echilibrat şi raţional, deşi era clar că emoţional se implica cu totul în ceea ce făcea. Genul de om pasionat de meseria lui, care găseşte resursele necesare în orice situaţie. Un profesionist ancorat în realitatea şcolii româneşti, un dascăl minunat, aşa cum speri să găsească şi copilul tău la catedră. S-au pus în discuţie multe subiecte usturătoare, dar nu mi-ar ajunge spaţiul să detaliez toată emisiunea. În schimb, vă las înregistrarea mai jos. Nu e de ratat!
Cel mai mare succes în relaţia cu copiii.
La un moment dat profesoara a fost întrebată despre cel mai mare succes din cariera ei.
Cel mai mare succes în relaţia cu copiii este să îi văd că citesc…
Atunci când moderatorii emisiunii au fost curioşi să afle care este secretul, au primit următorul răspuns:
De regulă le dau copiilor să citească cărţi, pe lângă cărţile pe care le studiem la clasă, adică alte texte. Şi le permit lor să le selecteze. Dintr-un număr de texte să selecteze acele texte pe care doresc să le citească. În schimb, lectura aceasta este verificată. Adică la un moment dat ei trec prin nişte verificări, fişe de lucru şamd… Anul trecut însă, am avut o altă abordare. După ce i-am cunoscut pe copii, după câteva luni de la începerea anului şcolar, le-am cumpărat cărţi care să se potrivească cu personalitatea lor. Fiecărui copil i-am luat o carte. De exemplu unei fetiţe timide i-am luat “Alice în ţara minunilor”, băiatului care era cel mai energic i-am luat “Cum să faci să nu citeşti”. Texte cât mai diverse. Şi le-am dat cărţile fără să le spun nimic. Le-am spus că “este un cadou pentru voi pentru că sunteţi copii atât de minunaţi!”. Le-au luat, au fost surprinşi la început, şi chiar în prima oră după ce le-am dat cărţile mi-au spus: “Doamna, dvs aţi luat cărţile acestea gândindu-vă la noi”. Şi le-am spus: “da, m-am gândit la voi!”. Şi faptul că le-am cumpărat o carte potrivită pentru fiecare, i-a făcut să fie foarte interesaţi de ce se găseşte acolo în carte. Era ca şi cum ei citind se descoperă pe ei, e o carte despre ei. Acela a fost punctul de pornire.
Iar ca sfat pentru părinţii care îşi doresc să îi obişnuiască pe copiii lor cu lectura, ea a completat:
Cred că încurajarea lecturii este benefică, chiar dacă la început nu sunt acele texte pe care le dorim.
Vorbim mai mult decât facem..
De ce am scos din toată discuţia tocmai acest paragraf?! Pentru că zilele acestea Cristina Tunegaru a postat pe Facebook un mesaj de mulţumire celor care au ajutat-o să doteze cu aproape 100 de volume biblioteca şcolii în care predă. Înţeleg că oamenii au respectat o listă ce cuprindea recomandările ei, titluri precum: Harry Potter, Cronicile din Narnia, O istorie secretă a Ţării Vampirilor. Şi şi-a justificat alegerile prin dorinţa de a le trezi elevilor ei de gimnaziu interesul pentru lectură, de-a o aduce cât mai aproape de ei şi de a-i ajuta să găsească bucurie în citirea unei cărţi. Spiritele s-au inflamat rău. Cu atât mai mult cu cât în urmă cu câteva zile profesoara amendase motivat recomandarea lecturii a două romane care se studiază în gimnaziu de atâtea generaţii şi care nu sunt tocmai potrivite copiilor la această vârstă: Baltagul şi Mara. Să fim serioşi, voi vă mai amintiţi ce aţi înţeles din aceste lecturi la vârsta aia?! Nu cumva are dreptate? Eu îmi amintesc că încă eram fanul poveştilor şi basmelor, iar de comentariul Baltagului (dacă nu mă înşel) s-a ocupat sora mea.
Mai mult de jumătate dintre cei care au citit postarea respectivă s-au simţit deranjaţi de ideile profesoarei şi au început să îşi verse năduful de patrioţi şi mari iubitori ai clasicilor români. Mă întreb însă câţi dintre ei au şi contactat-o pe Cristina Tunegaru ca să doneze o carte, fie ea şi de pe lista veche de lecturi obligatorii, ai căror fani se declară. Sau doar s-au răcorit aruncând cu acuzaţii şi injurii, după care au pus capul pe pernă liniştiţi că şi-au făcut treaba de cetăţeni responsabili şi implicaţi. La ce bun totul? De ce să te oboseşti să pui atâta răutate în cuvinte la adresa unui om pe care nu îl cunoşti, dar nici nu te deranjezi să îi înţelegi judecata sau intenţiile?! Este atât de anormal ca un om care petrecere ore şi zile în preajma copiilor să le cunoască preferinţele? Să încerce să formeze anumite competenţe generaţiilor actuale de elevi, pornind chiar de la interesele lor?
Nici eu nu o cunosc pe Cristina Tunegaru, însă încerc să iau omul ca un tot: aparenţă, prezentare, discurs şi mai ales fapte. Şi nu pretind perfecţionism din partea nimănui. Cu profesori ca ea, poate copiii noştri mai au o şansă să se facă oameni în şcolile de stat. Nu cred că privirea aceea, care i se luminează atunci când vorbeşte despre copii şi despre meseria pe care a ales-o, este ceva care se poate simula. M-a impresionat încă de când am văzut-o la Digi24 acum aproape o lună. Am vrut să scriu acest articol de atunci, dar din lipsă de timp l-am tot amânat. Până ieri, când Facebook-ul mi-a afişat ororile acelea de comentarii, care nu au cum să nu te pună pe gânduri..
Sursa foto: Pixabay.
Dacă ţi-a plăcut articolul pe care tocmai l-ai citit şi ai vrea să prinzi de veste imediat ce se publică următorul, te invit să urmăreşti şi pagina de Facebook a blogului.
Din Baltagul am rămas cu ”ochi pentru ochi dinte pentru dinte”, ceea ce am și practicat câteva decenii, dar m-am lepădat de obicei când m-am prins de cum doresc să-mi trăiesc viața. Din Mara am rămas doar cu titlul :D. Dar ai dreptate, dăm repede în taste, la vederea unor cuvinte. Însă acesta este riscul pe care fiecare om și-l asumă în social media. Mă uit la mine, uneori nu comentez, chiar dacă simt să o fac, dar alteori, în funcție de context și încărcătura emoțională pe care am adunat-o, nu mă mai pot abține și zic ce n-aș zice în altă zi.
Cam la fel şi eu. Sunt convinsă că astăzi le-aş citi altfel. Nu le contest valoarea, dar nu cred că am rămas cu mare lucru nici măcar după comentariile alea tocite. Cât despre riscurile din social media, ai dreptate. Te expui. Nu toată lumea este de acord cu tine. Şi este în regulă. Nu toţi avem aceeaşi perspectivă, dar atunci când se lasă cu înjurături, cred că ceva e greşit pe undeva...
Saptamana trecuta am fost la conferinta lui Gaspar Gyorgy despre incurajatul copiilor sa citeasca. Am si scris despre asta. Avand in sala cativa parinti de copii de clasa a treia si a patra, am realizat ce ne asteapta. Copiii nu se mai regasesc in textele clasice.
Aaa...ce fain! Caut să citesc şi eu, bine că ai zis!:) Asta cred şi eu. Gândeşte-te că nici noi nu ne mai regăseam. Şi am avut primul telefon mobil prin liceu abia. Dar ei?! Ne place sau nu, lumea lor e alta. Trebuie să ţinem pasul cu ei. Eu mă bucur că există astfel de oameni care văd treaba asta şi care ne mai deschid şi nouă ochii.
Imi amintesc cat ma chinuiau lecturile astea obligatorii, cum e Baltagul si cata placere imi facea sa citesc carti de aventuri. Cum se face ca am citit pe nerasuflate Curesarii sau Cei trei muschetari, Contele de Monte Cristo sau Aventurile lui Tom Sawyer? Cu ce am ramas din Baltagul? Probabil cu niste idei citite ulterior in cartea de comentarii. Pe celelalte i le pot povesti oricand copilului meu. Dar da bine sa fim patrioti.
Sună cunoscut ce spui tu...Îmi amintesc de Contele de Monte Cristo. Şi eu am luat-o de la bibliotecă întâmplător. Doamne, ce mult mi-a plăcut! Cred că filmul l-am văzut mult mai târziu, dar ca de fiecare dată, prefer cărţile. Filmul parcă scurtează prea mult cartea..:)))