Se numește Ana. La cei 14 ani este un copil maturizat înainte de vreme. Copilăria i-a fost furată într-o lume, culmea, a copiilor. Şi nu înțelege de ce ea, de ce aşa, de ce mereu. Își analizează situația cum puțini adulți sunt capabili să o facă. Se simte singură şi respinsă de cei de vârsta ei. A făcut cunoştinţă cu ura şi izolarea încă de la gradiniţă, atunci când educatoarea o excludea de la diverse activităţi sau nu o lua în excursii, dar nici până astăzi nu le-a pătruns sensul.

“Nu înţeleg de ce. De ce eu? Cu ce am greşit? Sunt credincioasă. Sunt bună la suflet. Sunt amuzantă. Nu înţeleg de ce mă urăsc toţi. Ce am făcut eu să merit toate astea? De ce alţii au viaţă bună, au tot ce-şi doresc? Sunt iubiţi. Sunt frumoşi. Sunt deştepţi. Iar eu nu am nici măcar o calitate din toate acestea…De ce sunt copii care suferă, sunt batjocoriţi? De ce?”

La cei 14 ani îşi urăşte viaţa, iar lumea aceasta i se pare mai mai degrabă rea şi crudă. Şi-a auzit de atâtea ori strigată moartea, încât a ajuns să creadă că aceasta ar putea fi o soluţie. Doar că a eşuat, (deja) de trei ori. De-a lungul timpului a avut  foarte puţini prieteni, dar şi pe aceia i-a pierdut dintr-un motiv sau altul. Colegii nu o cunosc, dar se simt îndreptăţiţi să o jignească, să o batjocorească, să o atace zilnic. Se distrează pe seama ei, inventând jocuri macabre de tipul: “Mâna sus cine ar vrea ca Ana să moară?”. Câţi dintre noi am avea gânduri luminoase într-o astfel de situaţie?!

“Nu există seară în care să nu plâng. Şi, de asemenea, nu există zi în care să nu fiu batjocorită. Colegii în fiecare zi îmi spun: ” Anaaaa, sinucide-te! Nimănui nu o să-i pese. Nimeni nu o să sufere. Sinucide-te, ciudato!”

Aud voci care îmi spun să fac asta (să mă sinucid). Voci care îmi spun că sunt oribilă, urâtă, falsă, proastă şi multe altele. Nu ies vocile, nu ies!”

Are şi vise Ana. Multe dintre ele se îndreaptă spre cei asemeni ei, umiliţi, respinşi, insultaţi, atacaţi. Are momente în care crede că viaţa ei trebuie să aibă un scop şi că din toată suferinţa îndurată se poate naşte ceva bun pentru ceilalţi adolescenţi.

Uneori am momente în care mă simt slabă, praf, am gânduri sinucigaşe. Dar am şi momente rare, când mă simt puternică şi pot trece peste. Eu nu am văzut niciodată viaţa frumoasă. Eu văd viaţa ca pe un iad. Un iad. Realitatea este crudă. Uneori parcă îmi doresc să fiu puternică, să trec peste, să salvez lumea. Vreau să schimb oamenii, vreau să fac ceva în viaţă. Vreau să ajut toţi adolescenţii cu probleme, care sunt în depresie, au anxietate.

Puţini oameni în jurul ei bănuiesc drama pe care o trăieşte. Nu îndrăzneşte să le arate nici măcar părinţilor ei ce simte cu adevărat. Nu pentru că nu ar avea nevoie de ajutor, ci pentru că asta i-ar dărâma, iar ea nu îşi doreşte acest lucru. Preferă să se prefacă în continuare că este bine, şi abia seara, după ce ei adorm, îşi dă voie să-şi plângă durerea.

“Cel mai mult urăsc şcoala! Îmi pare rău pentru tot, mă învinovăţesc mereu şi chiar aşa este. Măcar ştiu că părinţii mei nu vor afla niciodată cine şi cum sunt eu cu adevărat. Şi mai ales, ce simt. Şi nu, nu le spun. Fiindcă o să-i distrug. Mai bine sufăr eu pentru toţi!”

Cu toate acestea, părinţii Anei nu sunt tocmai străini de toată povestea. În vara anului 2013 ea a început să se taie pe mâini şi pe picioare. Iar mama Anei a descoperit acest lucru. Doar că la momentul respectiv, copleşită de propriai-i durere, nu a ştiut cum să îşi ajute copilul. De atunci Ana încearcă să se ascundă şi mai mult, să mintă că este bine şi să facă totul “doar ca ea să fie în regulă.”  Dar cum stau lucrurile de fapt?

“Eu nu cred că o să mai rezist la atâtea. Sper să rămân aşa cum sunt acum: 99% suferinţă, 1%  putere. Şi acel 1% mă ajută foarte mult, dar nu ştiu cât o să mă mai ajute. Nimic nu e mai greşit în această lume decât atunci când crezi că ai o şansă la fericire, când de fapt nu o ai niciodată. Sunt singură, nimeni nu mă înţelege. Nimănui nu-i pasă. Sunt în propriul război. Un război împotriva mea. Este aşa de greu să lupţi. Să lupţi şi iar să lupţi. Cine poate lupta la nesfârşit? Toţi pierdem războiul. Războiul cu el. Când o să fiu moartă, atunci toţi mă vor privi..”

Aşa se încheie strigătul de ajutor al unei adolescente. Şi nu este singurul, multe dintre mesajele care ajung la Asociaţia Telefonul Copilului 116 111 sună în felul acesta. Ana este victimă a ceea ce se numeşte bullying.

Bullying-ul este definit ca fiind un comportament ostil/de excludere și de luare în derâdere a cuiva, de umilire. Bullying-ul nu presupune existența unui conflict bazat pe o problemă reală, ci pe dorința unor persoane de a-și câștiga puterea și autoritatea, punându-i pe alții într-o lumină proastă. Fenomenul bullying poate fi prezent în orice tip de comunitate, în grupuri sociale, unde persoanele interacționează unele cu altele: la școală, la locul de muncă, în familie, în cartiere, în biserică, etc (…) Bullying-ul este o acțiune care produce injurii celorlalți efectuată în mod repetat, care se poate manifesta fizic, prin agresivitate fizică sau psihologic, prin producerea unor daune emoționale. Instrumentele acestui fenomen sunt cuvintele, acțiunile sau excluderea socială. (sursa: Wikipedia)

Cu toţii am fost victime ale bullying-ul. Doar gândindu-ne la perioada şcolară, putem identifica măcar un incident de acest fel. Eu îmi amintesc cum în clasele primare eram terorizată de un băiat mai mare decât mine, care obişnuia să îmi pună mâinile pe fund şi pe picioare. Ca şi Ana, nu spuneam nimic. Îmi era prea jenă să-i semnalez acest lucru învăţătoarei mele, deşi mă teroriza gestul. Mai târziu prin gimnaziu, unul dintre colegii de clasă a avut inspiraţia să înlocuiască D-ul prenumelui meu cu P. M-am simţit foarte ruşinată şi atunci, dar am avut norocul ca gluma să nu fie una de mare succes. Nu e de mirare că fenomenul a luat (şi ia amploare în continuare) şi la noi în ţară.

Statisticile sunt absolut îngrijorătoare. Anul trecut Asociaţia Telefonul Copilului 116 111 a înregistrat un număr de peste 1500 de cazuri de bullying, cu 25% mai multe decât în 2015, iar 37,7% se referă la copii până în 10 ani. Camelia Surcel, director executiv al asociaţiei, a prezentat chiar şi câteva date pentru primele 2 luni ale lui 2017: 124 situaţii de bullying raportate anul acesta, faţă de 51 (2016) şi 37 (2015). De reţinut că Asociaţia Telefonul Copilului 116 111 acordă sprijin şi consiliere psihologică gratuită prin intermediul celor 20 asistenţi sociali şi psihologi împlicaţi în acest proiect.

Săptămâna trecută,  Asociaţia Telefonul Copilului 116 111 şi Cartoon Network au lansat campania naţională anti-bullying, “Clubul Prieteniei”, aflată deja la a treia ediţie.

Proiectul își propune să acorde sprijin copiilor și tinerilor afectaţi de bullying și să susțină desemnarea unei zile de conștientizare a fenomenului în România.

Pe canalul de televiziune Cartoon Network poţi vizualiza toate cele 4 spoturi ale campaniei, dar şi online pe o pagină dedicată. Există şi un cod al prieteniei, iar în magazinele Noriel găseşti brăţările prieteniei cu mesajul “Fii prietenos, nu răutăcios”. Anul acesta ambasadorul campaniei este Ciprian Marica, fostul căpitan al naţionalei de fotbal.