Nu mi-o amintesc prea bine. Cu tălpi lucioase de metal și pod de scândurele, așa cum erau toate săniile acum aproape 30 de ani. Nu știu de unde am căpătat-o și nici cum a dispărut. Am avut o relație cam bizară noi două. Nu ajungeam prea des una în compania celeilalte. Iar atunci când se întâmpla, eram un duo cam singuratic. Nu reușeam să ne întovărășim cu săniile și copiii de pe derdelușurile satului decât în momentele mele de rebeliune, când încălcam regulile materne și mă aventuram mai departe de casă. La întoarcere îmi primeam muștruluiala de rigoare, iar dacă se lăsa cu răceli, eram consemnate până iarna viitoare. Și pe vremea când eram eu copil, zăpada nu se lăsa așteptată așa cum se întâmplă în iarna zilelor noastre.

Pentru mine zăpada înseamnă săniuș, în primul rând. Dar și frig. Mult frig. Să fie din pricina răcelilor de care încerca să mă ferească mama în copilărie sau pentru că sunt mare iubitoare de soare, eu fiind născută vara, ani de zile mi-am spus:

Mie îmi place iarna la munte. Chiar foarte mult! Dar să privesc din cabană la peisajul nins de afară, cu o cană de vin fiert în mână.

Aveam motivele mele. În urmă cu vreo 9 ani am ajuns la munte în plină iarnă și, profitând de absența mamei, am fugit pe pârtie în pantaloni de trening. Mi-a înghețat fundul atât de tare, încât mult timp i-am dat dreptate că mă ținea în casă. Pe cât de frumos este săniușul, pe atât de friguros. De atunci nu mai văzut muntele iarna. Frigul nu mi-a ieșit din oase nici acum, dar după 9 ani mi-am dus la îndeplinire promisiunea pe care mi-am făcut-o atunci: niciodată, în viața aceasta și în următoarele, nu mă mai întorc pe pârtie neechipată!

În weekendul prelungit de la sfârșitul lui ianuarie am plecat la munte în căutarea zăpezii. Mai mult pentru micii amatori de părtiniș. După mult timp m-am bucurat de iarnă și de frumusețea ei cu toate simțurile. Poate cu unul mai puțin, pentru că de data asta nu am mai mâncat zăpadă și nici nu am mai ronțăit țurțuri ca pe alvița din bâlci. Dar am învățat să cârmesc din nou o sanie, am luat toate snow tubing-urile la rând și am savurat fiecare tură. Am stat mai bine de 4 ore pe pârtie. Plăcerea pentru săniuș nu se domolește odată cu trecerea timpului. De fapt, cred că mie abia acum începe să îmi placă iarnă cu adevărat. Odată chestiunile termice rezolvate, poate fi chiar frumoasă. Este ca și cum ai lua căldura și confortul din cabană și ai ieși în mijlocul peisajului înzăpezit de afară.

Dacă înainte nu mă dădeam deloc în vânt după zăpadă, ieșeam rareori din casă, și atunci la rugămințile copiilor, acum abia o aștept. Deja mă interesez dacă există derdelușuri în zonă. Suntem pregătiți și hotărâți să ducem bucuria redescoperirii ei la următorul nivel și să învățăm să schiem. Nu prea avem de ales, copii ne-au luat-o înainte. Aceasta era o altă credință limitativă de care am scăpat în acele zile. În mintea mea se înfipsese bine de tot convingerea că schiurile ar fi rezervate nobililor și oamenilor înzestrați cu înalte abilități. Dar așa cum se întâmplă deja de câțiva ani buni încoace, copiii îmi demonstrează că prea puține credințe de acest gen sunt reale, iar învățarea se dezbracă de straiele aurite cu care am împodobit-o cândva.

Însă nu doar mie mi-a adus un gând nou timpul petrecut pe pârtie. Și Amedeea a avut parte de unul:

– Mami, când mă fac mare eu vreau să fiu vânzătoare de kurtos kolacs. Să primesc bani și să îmi rămână mult să mănânc!

Încercați și voi. A nins noaptea trecută. Împrumutați o sanie și descoperiți ce gânduri noi vă vin în timp ce alunecați la vale.