În teorie, nu am fost niciodată adepta comparaţiilor. Poate pentru că cineva iese mereu în dezavantaj. Iar acest dezavantaj poate pune piedici. Poate tăia aripi şi deturna un om de la drumul său. Mie îmi place să cred că fiecare este unic în felul său, că fiecare are menirea lui, un potenţial şi nişte skill-uri. Iar dacă ţinem cu tot dinadinsul, atunci poate cea mai onestă şi eficientă compararaţie este cea cu noi înşine, cei de ieri.
În practică însă..
.. nu am putut sta departe de acest soi de abordare. Fie că m-am simţit comparată cu alții, fie că eu am fost cea care m-am pus pe locuri inferioare. Am consumat multă energie şi siguranţă de sine. De aceea în rolul de mamă am încercat să nu las loc de comparaţii. Bună sau mai puţin bună, alta bieţii copii nu aveau de unde. 😀 Îmi doream să fiu mai bună pentru ei, dar mai bună decât mine. Am plecat de la premisa că nu ştiam nimic. Am început prin a-mi accepta defectele, neputinţele şi neştiinţa. Iniţial m-am lăsat mult ghidată de instinct, de copii şi de amintirile din propria-mi copilărie timpurie. Când lucrurile au început să se complice, am început să caut informaţie în stânga şi-n dreapta.
Am mers destul de încrezătoare în noi.
În luna martie am avut şansa să fiu partener media la una dintre conferinţele Oanei Moraru. Am ascultat-o cu nesaţ, pentru că era un om cu mare experiență didactică și foarte bine ancorat în realitatea școlii românești. Când am primit invitația să îmi duc băiețelul la un atelier de evaluare a preşcolarului, condus de însăși Oana Moraru, am fost în al nouălea cer. Am mers destul de încrezătoare în noi. Eu eram o mamă implicată, în parte informată şi lucrată, iar el un copil zglobiu şi ager la minte.
Atelierul a fost format din 3 sesiuni a câte 2 h şi jumătate, susţinute în 3 zile diferite. Pe toată durata desfăşurării lor, aceste sesiuni au urmărit comportamentul copiilor şi modul de interacțiune cu ceilalți, cu mediul și cu sarcini academice diverse. Evaluarea a fost una psiho-pedagogică, orientată către atitudinea față de învățare a copilului și posibilul traseu academic în viitor.
Momentul adevărului..
..adică sesiunea de feedback dedicată părinţilor, a fost pentru mine ca un dat jos din corcoduş. Şi aproape că mi-am spart capul! Când Oana mi-a spus că băiatul meu este mult în urmă cu dezvoltarea motricităţii fine, am simţit că mi-a fugit pământul de sub picioare. În acele momente, mai toată încrederea în mine ca mamă s-a evaporat. În mintea mea îşi găsea răsunet doar un singur cuvânt: EŞEC. Aproape că nici nu mai auzeam ce spune în rest: că are voce socială, are încredere în adulţi şi în copii, nu are anxietăţi, că este foarte bine cognitiv, emoţional și social, că are un simţ de observaţie bine dezvoltat.. Şi mă simţeam vinovată. Poate că nu ar fi stricat un ochi aruncat în curtea altor mame. Poate fusese prea multă încredere în forţele proprii, transformată ulterior în delăsare. Poate că am lăsat garda prea jos. Mi se părea că neglijasem nişte aspecte basic ale dezvoltării lui, iar la vârsta şcolară copilul meu nu îşi va putea atinge potenţialul maxim din cauza mea! Brusc transformasem evaluarea lui în evaluarea mea şi deja întorsesem toate tunurile spre mine…
Haina perfecţiunii nu ne ţine de cald.
După o noapte dormită ca vai de ea şi vise obsesive, îngrămădite în jurul aceleiaşi idei, vorbit şi dezbătut cu prietenele, am început să văd şi partea bună. Am revenit la sentimente mai bune faţă de mine şi de copilul meu. Trebuia să îmi reamintesc că haina perfecţiunii nu ne ţine de cald. Aceasta era încă o oportunitate să devin mai bună decât mine, cea de dinainte de atelier. Copilul meu avea nevoie de mine să devină mai bun. Oana Moraru îmi spusese că este lucrabil, că poate recupera, că nu are probleme de atenţie (Slavă Domnului! aceasta fusese una din temerile mele la un moment dat). Mi-a dat chiar şi câteva sugestii de activităţi: împăturit haine, înşirat de mărgele, modelat plastilină, poveşti desenate, sărituri, mers în echilibru cu un ou într-o lingură, căţărat, desfăcut o banana sau un pachet de biscuiţi, îmbrăcat sau încălţat singur.
Pe de altă parte, mi-am revenit în simţiri gândindu-mă la temperamentul copilului meu. Mult timp el a fost copilul care a fugit în loc să meargă, se agită cât pentru alți 2-3 copii, nu este genul care să stea prea mult într-un loc. Adevărul este că nu are răbdare și îi este greu să se concentreze pe o activitate. Este ceva ce intuiam, doar că lucrul acesta mă sperie. Pentru că nu știu cum să îl gestionez. Iar în ceea ce privește disciplina şi rigoarea într-o activitate, el nu prea a avut când să și-o formeze. Suntem aproape de finalul primului an de grădiniță, iar el l-a stat mai mult de jumătate acasă din cauza răcelilor frecvente.
Şi am mai aflat ceva despre mine.
Dincolo de aspectele la care avem de lucrat cu copilul, am avut ocazia să mă mai descopăr puţin pe mine, ca mamă:
– chiar dacă eu am ales să îmi investesc mare parte din resurse în copii, nu e nevoie să transform devenirea lor în proiectul vieții mele.
– oricât mi-aș dori să mă feresc de comparații atunci când vine vorba de prichindeii mei, adevărul este că le fac. Nu reușesc întotdeauna să le onorez unicitatea. Încadrarea în niște standarde, poziționarea lor bună îmi oferă liniște și siguranță, confirmare și validare.
– este bine că încurajez inițiativele copiilor, însă din cand în când ei au nevoie să fie scoși din zona lor de confort și sprijiniți în realizarea unor activităţi casnice. Recunosc că până acum îmi păreau prea mici pentru astfel de responsabilităţi. 🙂
Pe Oana Moraru o puteţi urmări pe pagina de facebook sau pe Vocea Părinţilor. Ideile ei nu sunt mereu uşor de acceptat de către părinţi, dar pot fi un reper în efortul nostru de a ne creşte copiii bine. Tot acolo puteţi descoperi datele următoarelor conferinţe şi ateliere pe care Oana le susţine în toată ţara.
Pff, ce greu. Te inteleg perfect si ma bucur ca ai revenit totusi inapoi pe linia de plutire. Ar fi inteesante atelierele astea si pentru scolari
Sa mă fi văzut ce zâmbet tâmp aveam în timpul discuției cu Oana!:)).. Oricum eu mă bucur tare că am avut oportunitatea aceasta. Cred că la școlari este și mai elocventă evaluarea. Baftă! :-)
Cred că, dacă am face noi niște astfel de teste, am fi uimiți de rezultate; dar la ei... Când era Bogdan mic, citeam toate Supele de pui și mă încurajam că, dacă alții cu handicap mare au reușit, va reuși și el, mai mult ca sigur. Ideea e că fiul meu are mâinile foarte micuțe față de ale unui bărbat; și degetele sunt grosuțe și scurte... Se chinuie mult să reușească să ducă la capăt o activitate care necesită migăleală... Dacă i-aș da să înșire mărgele... :-) :-) Așa că ce e dat, dat rămâne. Ce poate fi lucrat, e excelent că ai soluții... Îmi place Oana tocmai pentru că dă idei, nu te lasă doar cu problema și tu să te descurci. Succes!
Așa este, chiar m-au ajutat sugestiile ei. Culmea este că Albert tot face joculete de la atelier și cântă un cântecel pe care l-a învățat acolo. Cred că i-au plăcut și lui cele 3 zile. Cu răbdare, sper să reușim să ne redresam până la școală. :-)
Mi-ar fi plăcut și mie o evaluare. Îmi pare rău ca nu am făcut, cred ca as fi descoperit lucruri interesante.
Nu cred că este timpul pierdut. Chiar îți oferă o altă perspectivă. :-)
Am citit asa... putin cu rasuflarea taiata. Pentru ca am copil de varsta asemanatoare si la fel de energic. Ti-am simtit incordarea, tensiunea si ingrijorarea si ma bucur ca totusi, dupa o noapte grea, ti-ai recapatat echilibrul.
Ooo, da..Mi-au fost de mare ajutor recomandările Oanei. Plus că apoi am "auzit" și ce a spus de bine. Si au fost atât de multe lucruri, încât ar fi absurd să nu le iau în calcul. Nici eu nu sunt perfectă, ba din contră..de ce i-aș cere lui să fie? ! :-)