Planul meu de lectură pe 2017 începuse cu această carte. Numai că odată ce am lansat blogul, timpul nu a mai fost generos cu mine şi planurile mele. Am abandonat lectura cu 100 de pagini înainte de final. Am reînceput-o prin iunie, dar m-am pus serios pe treabă abia săptămâna trecută. Concluzie (personală) după a doua carte de Daniel Siegel citită: nu este un autor uşor de citit şi nu cred că îi poţi citi cărţile oriunde. Pune la dispoziţie atât de multă informaţie valoroasă, încât eu simt nevoia să îmi iau notiţe în permanenţă. O fi (d)efectul şcolii, dar aşa reţin eu mai bine ceea ce aş vrea să nu îmi scape memoria.

În primul rând cartea aceasta m-a făcut să nu mai simt o aversiune aşa de mare faţă de cuvântul disciplină, să nu îl mai asociez cu instrucţia militară sau cu atitudinea rigidă. Mi-a plăcut foarte mult abordarea autorilor, care au pornit de la sensul iniţial al cuvântului.

Ce obiective ar fi bine să avem în minte atunci când ne disciplinăm copiii?

Obiectivul pe termen scurt – obţinerea cooperării copilului, sprijin pentru un comportament acceptabil (să îşi ducă hainele la coşul cu rufe, să nu folosească vorbe care i-ar putea răni pe ceilalţi) şi evitarea comportamentelor inadecvate (lovituri, aruncarea obiectelor).

Obiectivul pe termen lung – dezvoltarea creierului copilului, a abilităţilor de a-şi controla emoţiile şi impulsurilor de moment, formarea unei busole interioare după care să se ghideze şi atunci când nu suntem noi în preajmă.

De la bunele noastre intenţii ne poate deturna REACTIVITATEA. Este acea stare în care intrăm atunci când copilul are un comportament inacceptabil. Pierdem contactul cu copilul, cu momentul prezent sau contextul actual şi reacţionăm prin prisma faptelor trecute. Nu mai suntem receptivi faţă de copil şi intrăm pe pilot automat. Sună cunoscut, nu?

3 întrebări pe care să ni le adresăm înainte de a reacţiona la un comportament inadecvat:

1. De ce s-a comportat copilul meu aşa? Ce se află în spatele comportamentului său? Ce vrea să exprime sau să realizeze şi nu reuşeşte? Doar păstrându-ne curiozitatea şi renunţând la prezumţii, putem schimba cursul evenimentelor.
2. Ce lecţie vreau să îi dau copilului meu în acest moment? Să nu uităm că scopul disciplinei este acela de a învăţa şi îndruma copilul, nu de a impune consecinţe. Cel mic are nevoie să afle despre autocontrol şi gestionarea emoţiilor puternice, despre responsabilitate, despre importanţa gestului de a împărţi etc…Iar momentele în care a apărut comportamentul inacceptabil sunt ocazii nemaipomenite pentru astfel de lecţii.
3. Cum aş putea să îi ofer mai bine această lecţie? Aici este important să avem în vedere modul în care comunicăm cu copilul, momentul, contextul, vârsta sau stadiul de dezvoltare.

Creierul disciplinat şi cei 3 S de care ar fi bine să ţinem seama:

• Primul S: creierul copilului se schimbă şi se dezvoltă. La naştere, creierul inferior (format din trunchiul cerebral şi regiunea limbică şi care ocupă în craniu spaţiul de la baza nasului pănă la partea superioară a gâtului) este activ. El este responsabil de instincte, emoţii puternice, funcţii de bază precum respiraţia, digestia,reglarea somnului şi ciclurile acestuia. Pe de altă parte, creierul superior (format din cortexul cerebral) se dezvoltă pe toată perioada copilăriei şi se face responsabil de reglarea emoţională şi fizică, introspecţie, empatie, proces decizional şi planificare, flexibilitate şi adaptabilitate sau moralitate. Iată de ce trebuie să ne temperăm aşteptările şi să fim înţelegători cu dificultăţile emoţionale şi comportamentale ale copilului nostru.
• Al doilea S: creierul este schimbabil. Sigur aţi auzit de neuroplasticitate, conceptul care se referă la schimbarea fizică a creierului în funcţie de experienţele avute. De aceea este important ce facem noi ca părinţi, ce oameni lăsăm să influenţeze dezvoltarea copiilor noştri, la ce experienţe îi facem părtaşi, cum comunicăm cu ei, cum îi ajutăm să reflecteze la propriile acţiuni, ce îi învăţăm despre relaţii, respect, efort, încredere, ce oportunităţi le oferim. Vestea bună este că această caracteristică a creierului, neuroplasticitatea, se menţine pe tot parcursul vieţii, aşa că niciodată nu e prea târziu să (ne) îndreptăm sau schimbăm.
• Al treilea S: creierul este sofisticat şi dispune de zone multiple, fiecare responsabilă de o altă activitate sau funcţie. Această informaţie se dovedeşte extrem de valoroasă pe parcursul întregului proces de disciplinare. De exemplu, creierul inferior este reactiv, cel superior este receptiv. Ca să îl ajutăm pe copil să îşi controleze reacţiile şi implicit să coopereze, în primul rând e nevoie să îi liniştim creierul inferior acceptându-i emoţiile, tratându-l cu empatie şi respect, oferind siguranţă. Odată ce prin această atitudine am comunicat lipsa ameninţării, creierul inferior îşi poate domoli reactivitatea, iar în acest punct circuite din creierul superior se activează şi încep să preia controlul.

Cele 3 beneficii ale conectării:

1. Conectarea îl ajută pe copil să facă trecerea de la reactivitate la receptivitate. Evitând  să reacţionăm pur şi simplu la comportamentul vizibil exterior, ne putem conecta la tulburarea interioară a copilului prin atingeri blânde, afirmaţii empatice şi disponibilitatea de a asculta. Acest lucru îi face pe copii să se simtă simţiţi şi domoleşte reactivitatea creierului inferior.
2. Conectarea dezvoltă creierul. Alinând supărarea copilului, transmiţându-i iubirea noastră (chiar şi atunci când a greşit ) influenţăm semnificativ dezvoltarea creierului lor. Pe termen lung, aceasta se traduce în dezvoltarea capacităţii de autocontrol, empatie, introspecţie şi multe altele.
3. Conectarea aprofundează relaţia părinte-copil. Momentele conflictuale sunte cele mai dificile într-o relaţie. Stând aproape de copilul nostru (în special atunci când a greşit) îl învăţăm ce înseamnă să iubeşti şi să rămâi într-o relaţie chiar şi atunci când alegerile persoanei iubite nu ne sunt pe plac.

Ciclul de conectare fără dramă:

1. 1. Transmite linişte. Atenţie la postura intimidantă a corpului (înclinare înainte, mâinile în şold, arătătorul ridicat) expresia iritată a feţei sau tonul furios al vocii. Toate acestea transmit o ameninţare, iar reacţia biologică naturală va fi de activare a creierului inferior. În schimb, o postură cât mai relaxată (corpul înclinat pe spate, picioarele încrucişate, braţele deschise), însoţită de cuvinte pline de empatie, transmit lipsa ameninţării şi domolesc reactivitatea creierului inferior. Autorii ne recomandă o tehnică pe care au folosit-o mulţi părinţi ajunşi în cabinetul lor şi care a dat rezultate: să te poziţionezi mai jos de nivelul ochilor copilului. Mai mult, acest tip de abordare se pare că îi linişteşte şi pe părinţi.
   2. Validează. Copiii au nevoie de noi să ne acordăm la starea lor internă, să le validăm emoţiile, şi să rezistăm tentaţiei de a le minimaliza, bagateliza sau chiar nega. Mai ales când fac alegeri nechibzuite. Principiul este simplu: mereu spunem DA emoţiilor, NU şi comportamentelor.
   3. Taci şi ascultă. Atunci când copilul se află sub asediul unor emoţii puternice, partea logică a creierului său superior nu funcţionează complet. Unul dintre cele mai puţin eficiente instumente este acela de a vorbi şi de a recurge la explicaţii logice. Un copil supărat este deja suprastimulat senzorial, iar vorbăria noastră îl face să se simtă şi mai copleşit.
   4. Reflectă ceea ce auzi. În această etapă, practic reflectăm ceea ce ne-au spus copiii, astfel încât să ştie că i-am ascultat: “Înţeleg ce spui, te-ai supărat foarte tare când ţi-am spus că trebuie să plecăm de la petrecere.” sau “Nici nu mă miră că te-ai supărat şi eu m-aş fi simţit la fel.”

Odată ce ne-am conectat cu copilul, l-am ajutat să se liniştească, iar el a trecut de la reactivitate la receptivitate, abia atunci este momentul să redirecţionăm:

• Redu numărul de cuvinte: fii succint, prelegerile lungi nu îl vor determina să asculte mai bine! Abordăm comportamenul şi emoţiile din spatele acestuia, după care trecem mai departe.
• Emoţii acceptate: să îi ajutăm pe copii să facă diferenţa între emoţiile şi acţiunile lor. Poţi să simţi orice, dar nu poţi face mereu ce îţi vine să faci.
• Descrie, nu prescrie: arătăm ceea ce vedem şi apoi îi rugăm pe copii să ne ajute să înţelegem ce se întâmplă.
• Implică-ţi copilul în procesul disciplinar: roagă-l pe copil să îşi analizeze acţiunile şi îndeamnă-l să reflecteze la o modalitate prin care ar putea evita problema pe viitor.
• Reformulează un nu într-un da condiţional: copilul nu primeşte ceea ce îşi doreşte imediat, dar va primi în curând un răspuns pozitiv. Negocierea nu este un semn de slăbiciune, ci o dovadă de respect pentru copil şi dorinţele sale.
• Evidenţiază aspectele pozitive: acorzi importanţă şi atenţie momentelor în care copiii au un comportament adecvat sau iau deciziile potrivite.
• Creativitate în abordarea situaţiei: o atitudine jucăuşa va detensiona mereu momentul. Copiii adoră să ne vadă în posturi caraghioase.
• Transmite instrumente de mindsight: este nevoie să ne învăţăm copiii să se supravegheze singuri şi apoi să găsească soluţii în baza conştientizării stării lor interioare. “Nu trebuie să te blochezi într-o situaţie negativă; nu trebuie să fii victima evenimentelor exterioare sau a emoţiilor interioare; îţi poţi folosi mintea pentru a schimba ceea ce simţi şi cum te comporţi. “

Ar mai fi multe de spus, dar deja m-am întins cu acest articol mai mult decât mi-am propus.  Este o carte pe care aş recomanda-o oricărui părinte, scrisă cu multă empatie pentru noi, părinţii, şi pentru munca grea pe care o depunem în creşterea copiilor noştri.

Lectură plăcută şi disciplinaţi inteligent! 🙂

Sursa foto: aici