Drumul ne-a dat emoții. Nu am luat în calcul zborul, pentru că aveam de gând să luăm mașina cu noi. Oricum am fi luat-o, dar în contextul actual ni s-a părut și varianta cea mai sigură. Însă informațiile se schimbau de la o zi la alta. Nu știam dacă aveam nevoie de teste Covid sau nu, dacă puteam să înnoptăm în Germania sau aveam să conducem toată distanța Arad-Haarlem dintr-o bucată, aproximativ 16-17 ore. Ce bine că am avut bagaje multe de făcut și chestiuni administrative de rezolvat înainte de plecare! Altfel, o luam razna de la atâta incertitudine.

Planul era să plecăm miercuri după-amiază la părinții mei (lângă Craiova), să dormim acolo o noapte și joi să o pornim spre Arad. În felul acesta, reduceam din orele de condus. Dar atât de mult ne iubim căsuța și ea pe noi, încât cu greu ne-am desprins. Am împachetat ultimele lucruri (mărunțișuri) de la ora 7.00 dimineața până la miezul nopții. La Craiova am ajuns abia la 3.00 dimineața. Drum în liniștea nopții, așezați bine în mașină printre bagaje. De mai aveam puțin și îi puneam un rucsac în spate și șoferului. Cel pe care l-am și uitat, în care se găseau culorile copiilor și alte lucruri de ținut interesul treaz, ar fi putut fi o opțiune.

Ore petrecute în mașină și cum am trecut graniță după graniță.

Drumul spre Arad a durat aproximativ 5 ore și jumătate, dar a fost cea mai obositoare parte. O singură bandă, mers în coloană, lucrări de luat ochii oamenilor înainte de alegeri, asfalt care se lua pe roți. Așa, cât să nu-ți pară rău că ți-ai făcut bagajele.

La Arad am dormit peste noapte, iar vineri dimineața am pornit spre vamă. Am trecut granița în Ungaria mai ușor decât ne așteptam. Nu am stat mult la coadă, vameșul român a dat-o în glume cu copii și ne-a urat vacanță plăcută. Vameșul Ungariei (cel pe care l-am bănuit noi a fi) doar s-a uitat la pașapoarte. Nu corturi, nu medici, nu întrebări despre scopul și durata deplasării, nu declarații așa cum ne așteptam noi. De fapt, a fost ultima dată când ne-a verificat cineva pașapoartele. În Austria ne-au făcut semn să trecem direct, deși aveam număr de România. Nu ne-a fost foarte clar dacă ne-or fi văzut cu mașina burdușită cu bagaje, cu copii după noi, cu melodii Vampirina în boxe și și-or fi zis că suntem și așa destul de oropsiți ca să ne mai ia la întrebări. Sau doar se grăbeau și verificau prin sondaj. De aici încolo, doar notificările cu limitele de viteză și mesajele de la operatorul de telefonie mobilă cu tarifele roaming ne-au mai dat de știre că am intrat pe teritoriu următoarei țări.

Am condus până în Frankfurt. Că deh, autostrăzi! Am făcut rezervarea la hotel de pe drum. Nu ne-am stabilit de la început oprirea în Germania, pentru că nu știam cât vom rezista în mașină și nu eram siguri că puteam să înnoptăm pe teritoriul țării. Oricum ar fi fost, obiectivul era să înaintăm cât mai mult spre granița cu Olanda, ca să ne rămână mai puține ore de condus a doua zi. Touși, pe la ora 18.20, am considerat că este suficient. Ne-am cazat aproape de marginea orașului și am ieșit să mâncăm ceva în apropierea hotelului. Mai departe nu ne-ar fi ținut puterile și nici nu intenționam să ne expunem prea mult.

A doua zi, Waze-ul ne arăta încă 4 ore și jumătate din Frankfurt până în Haarlem. Le-am parcurs destul de ușor, mai ales că ne-am pus la drum mai devreme. Fricile mi-au dat trezirea dis-de-dimineață, iar sâmbătă, pe la ora prânzului, ajungeam la destinație și ne minunam de locul în care am aterizat.

Pachetul de drum închipuit și opririle scurte și puține.

Planul inițial era să plecăm la drum cu ditamai desaga cu bucate pregătite acasă. S-a dus și ăsta. De la Lidl-ul din Arad am luat la pachet: banane, rondele de orez cu ciocolată, mixuri de fructe deshidratate cu nuci și migdale. Am mai pus lângă ele bucățile de pizza rămase de la cină și checurile pe care ni le pregătise bunica. Uneori atât se poate și noi suntem dovada vie că se supraviețuiește.

Opririle au fost puține și scurte. Masa de prânz am servit-o într-un loc de repaus pe autostradă, în Germania. Unde mai să fim noi mâncați de niște gândaci care tot cădeau din copac, iar Amedeea a avut nenorocul să fie înțepată de o albină. În rest, am mai făcut doar 1-2 opriri pentru alimentarea mașinii și mers la toaletă.

În mașină nu am avut activități pregătire pentru copii. Am observat că Albert vomită dacă privește în jos (când citește sau se joacă), dar și pentru că timpul nu ne-a mai permis să le printăm fișe, să comand tăvi pentru mașină, etc… Ne-am descurcat cu ce am avut la îndemână: Cd-uri cu muzică și povești, jocuri inventate – bebelușii care au nevoie să fie alintați și alinați, este preferatul lor – , au mai și dormit. Și-au mai împărțit între ei palme și ciupituri, eu am atins niște octave mai înalte decât mi-aș fi dorit în încercarea de a-i liniști, dar a fost mai bine decât am sperat. Drumurile de Thassos timp de trei veri la rând, au fost un antrenament foarte bun.

Poate data viitoare…

Ne-ar fi plăcut să facem din primul nostru drum spre Olanda o călătorie mai lungă, cu opriri mai multe. Dar așa a arătat momentul și există timp pentru toate. Acum este important să rămânem sănătoși și în siguranță. Ceea ce vă doresc și vouă. Revin cu articolul despre primele două săptămâni în Haarlem cât de curând posibil.