Reading Time: 4 minutes

Pornesc rar televizorul. Pentru că telefonul îmi mănâncă tot timpul. Iar atunci când o fac, caut să urmăresc emisiunile de știri. Nici acum, în spital, nu mă dau în vânt după televizor. Seara, când vine la mine, bărbatu’ îl pornește să mai vadă o știre până mă pregătesc eu de plimbarea de seară. Așa ajung să mă pun la curent cu ce se mai întâmplă în lumea de afară. În cazul reportajului de săptămâna trecută cu infirmierele de la Spitalul Universitar care insultă și lovesc doi pacienți, oameni ai străzii, lumea de afară și totuși din alt spital.

Nu avea cum să nu mă atingă știrea. Umblu din spital în spital de aproape 2 luni încheiate fix și mai am de stat încă una. Dacă mai pun la socoteală și săptămânile petrecute pe patul spitalului în sarcina cu Albert, la nașteri și câteva internări după, se adună puțină experiență. Atitudinea infirmierelor din filmare nu îmi este chiar necunoscută. Nu am ajuns până la bătaie. Însă de replici înțepătoare nu am scăpat. Și chiar dacă pe mine m-au ocolit, mi-a fost dat să le văd în apropierea mea. Nicio pădure fără uscăciunile ei, veți spune. Însă când ești și așa suficient de bătut de soartă, numai de alte palme (la propriu sau la figurat) nu duci lipsă.

Psihicul și fizicul nu sunt separate. Ar ajuta să primești consiliere psihologică în spital, dar eu nu am auzit nici măcar pomenindu-se de așa ceva. Dumnezeu știe dacă există acest serviciu. Însă compasiunea și înțelegerea ar trebui să fie obligatorii în fișa postului angajaților din sectorul sanitar.

Cine este responsabil de modul în care au fost tratați cei doi pacienți?

În întrebarea de mai sus am ales să înlocuiesc vinovăția cu responsabilitatea. Pentru că vinovăția nu aduce nimic bun. Am trăit asta pe pielea mea și încă nu m-am lăsat de proastele obiceiuri. Vinovăția te ține captiv în starea de victimă, neputincios în fața situației, incapabil să iei acțiune și să faci vreo schimbare.

1. Infirmierele însele desigur. Fiecare om este responsabil de gestionarea emoțiilor lui. Chiar și a celor care ne fac inima să ni se zbată afară din piept și capul să ne bubuie. Însă câți dintre noi stăpânim această artă? Să arunce cu piatra primul care nu și-a ieșit din fire niciodată! Suntem rezultatul educației pe care am primit-o și fără un efort conștient din partea noastră, fără lucrul cu noi nu vom reuși să ne trezim din inconștiența moștenită din generație în generație. Nu vom reuși să ne dezvoltăm inteligența emoțională și să spargem tipare vechi. Însă studiile ne încurajează și susțin că orice învăț are și dezvăț, datorită unei caracteristici fantastice a creierului nostru numită neuroplasticitate. Ce înseamnă acest lucru? Creierul are această capacitate de a produce noi rețele neuronale (sinapse), modificându-și astfel structura și funcțiile de-a lungul vieții în funcție de experiențele pe care le trăim și de informațiile noi pe care le acumulăm. Vestea bună este că acest proces nu se oprește niciodată. Revenind la povestea noastră, nu încerc să îi găsesc scuze infirmierei. Nu știu dacă acesta este modul ei obișnuit de a se comporta cu pacienții sau dacă a supărat-o ceva în ziua respectivă. Poate vreo ceartă aprinsă cu soțul, copilul, soacra sau cu o prietenă dragă. Dacă este mulțumită cu viața ei sau cu munca pentru care este plătită. Dar un astfel de comportament nu este scuzabil în această meserie care presupune îngrijirea oamenilor. Fie ei și persoane fără adăpost.
2. Conducerea spitalului, pentru că peștele de la cap se-mpute. Dacă ei nu tolerează astfel de comportamente și au niște valori bine definite, cunoscute și asumate de către angajații lor, cum este posibil ca din trei persoane să nu reacționeze niciuna? Desfacerea contractului mie îmi seamănă cu stingerea unui incendiu de moment. Cum ar putea preveni repetarea comportamentului de către alți angajați?
3. Ministrul Sănătății care spune că sancționarea celor două infirmiere ar fi o soluție și speră că ar reduce incidența unor astfel de evenimente. Din ce văd în jurul meu, suplimentarea numărului de angajați ar fi mai de ajutor. Și, de ce nu, consilierea lor psihologică?
4. Noi, cei ignoranți, dezinteresați și dezangajați de ce se întâmplă în jurul nostru până nu ne lovește tragedia. Noi, cei care așteptăm schimbarea în bine, dar fără să mișcăm un deget. Noi, cei care atunci când stă în puterea noastră să facem ceva lăsăm să treacă momentul pe lângă noi și nu ne folosim de drepturile noastre. Noi, cei cărora ne este lene să facem un drum până la secția de votare.

Decizia ne aparține…

Vă rog, duminică, 26 Mai, înainte de a lua decizia să lăsați ziua să treacă pe lângă voi fără să votați, gândiți-vă că în locul celor doi oameni ai străzii ați putea fi voi, copilul, părintele sau prietenul vostru! Încă mai stați pe gânduri sau credeți că politica nu vă privește? Citiți și articolul Oanei Botezatu și mai gândiți-vă o dată, de două ori… de câte ori aveți nevoie!

Sursa foto: Pixabay.