Primele dureri m-au trezit vineri, în toiul nopții. Așa, ca de bun venit la Matei Balș. Am încercat să modific poziția patului și să îmi așez picioarele mai sus decât restul corpului. Nicio schimbare. De la genunchi în jos, picioarele mele erau cuprinse de crampe puternice. Am apăsat butonul. A venit o asistentă, mi-a dat un comprimat de Paracetamol și în 5 minute m-am liniștit. Efectul Placebo? Posibil. Ce mai conta?

Duminică, starea mea generală a intrat la apă cu totul. Atât din punct de vedere fizic, cât și psihic. A fost și ziua în care îi așteptam pe copii în vizită. Mi-aș fi dorit să mă vadă mai în putere. Să ne plimbăm prin curtea spitalului și să le ofer o îmbrățișare strânsă până data viitoare, nu una tremurată. Nu a fost să fie. Ne-am rezumat la clipele îndulcite de Ana-Maria de la Strop de Dulce  și am rămas pe loc în fața spitalului, așezați pe treptele din fața biroului Profului. Pentru cei necunoscători ca mine până să ajung aici este vorba despre Prof. Dr. Adrian Streinu Cercel.

Fibră cu fibră!

Cireașa de pe tort am primit-o abia seara. Aveam impresia că cineva mă trage de articulații și încearcă să îmi despice cu un cuțit fiecare fibră musculară. Am început să plâng de durere ca un copil. Omul nu mai știa nici el ce să îmi facă, nici masajul nu-mi mai era de folos. A venit medicul de gardă, a rugat-o pe asistentă să îmi pună un calmant, dar fără vreun efect. Știind că data trecută mi-a trecut durerea cu un Paracetamol pe cale orală, i-am cerut asistentei o pastilă. Nu putea să îmi mai dea, calmantul fusese un Perfalgan. Tot un Paracetamol, dar soluție perfuzabilă. În cele din urmă, s-a îndurat de mine și mi-a dat o fiolă de Algocalmin și așa am putut să dorm 3 ore legate.

Spre dimineață, m-am trezit în aceleași dureri. Poveștile pe care mintea mi le șoptea la ureche ajunseseră la nivel de scenarii de filme dramatice. Cu mine în rol principal de victimă. Nou intrat în schema mea de tratament era Manitolul, un medicament pe care îl primisem doar la depistarea abcesului cerebral pentru reducerea edemului. Acum, la 3 săptămâni distanță, după o operație și după 2 săptămâni de antibioterapie cu rezultate bune, nu îi mai înțelegeam rostul.

– Astăzi cer să mi-l scoată! Am acest drept, semnez ce vor ei. Nici medicina lor nu este exactă, iar acesta este corpul meu!

Care pe care?!

Când am simțit că nu mai pot, am apăsat din nou butonul. De data aceasta am primit comprimatul de Paracetamol, însă nu m-am repezit să îl dau pe gât. Mi-am zis că ar trebui să mai aștept câteva minute. Crampele îmi chinuiau picioarele în continuare. Hai, să vedem care pe care! Ca să le mai domolesc, m-am gândit eu că nu ar fi rău să mă ridic din pat. Puțină mișcare, atât cât îmi permitea lațul perfuziei. Dintr-odată, bum! Îmi simțeam picioarele mai bine, erau mai flexibile și durerea se atenua.

– Stai, Melania! Până acum nu ne înțelegeam cu tine, acum zburzi pe aici.

Nici mie nu îmi venea să cred, darămite asistentei. I-am trimis mesaj și lui. Ora 5.30, M-a sunat și nu înțelegea ce se întâmplă. S-o iau mai încet, să mă vadă un fizioterapeut mai întâi, să nu îmi fac rău. Nimeni nu înțelegea că pentru mine era o minune?! Acum nu îmi mai venea atât de greu să fac bicicleta stând în pat sau să simulez o alergare ușoară pe loc.

Mergeam și înainte, dar fără să îmi simt prea mult picioarele. Făceam doar pași, fără să le flexez. Imaginați-vă două bețe de lemn pe care le miști înainte și înapoi, fără pic de forță în ele. Te deplasezi dintr-o parte în alta, dar dacă pici, acolo rămâi. Să ies singură la plimbare, nici nu intra în discuție.

Din aproape în aproape.

Nu am dat buzna afară nici luni dimineața. M-am mulțumit cu perimetrul salonului meu și cu lungimea coridorului. Iar seara am ieșit la o plimbare romantică și terapeutică împreună cu soțul meu. Până joi, când am prins curaj și am ieșit singură după prânz. Mi-am pus căștile în urechi și am început să dau ocol. Aproape o oră neîntreruptă. După 2 zile de antrenament intens, am cules roadele. Efectele mișcării asupra stării mele generale erau incredibile. Febra musculară a fost pe măsură, dar știam de acum că asta e de bine. Niciodată în viața mea nu am conștiențizat mai mult importanța mișcării și legătura dintre starea fizică și cea psihică. Am simțit cum m-am deblocat cu totul.. S-au atenuat mult și amețelile, pe care eu le puneam numai pe seama operației și abcesului. Am putut să mă concentrez mai bine, atât la citit cât și la scris. Am simțit cum am coborât cu totul pe pământ. Am scăpat de acea stare de a fi între două lumi pe care o aveam adeseori.

Picioare de Pinocchio.

Vinovat de slăbiciunea mea musculară se face cortizonul folosit alături de antibiotice în tratamentul abcesului cerebral. Una caldă, una rece. După 5 săptămâni de administrare, nu avea cum să nu lase urme. Ce sunt picioarele lui Pinocchio, ce mi-s ale mele, tot aia e! Partea de la genunchi în jos este ca și rezolvată. Acum am nevoie să o întăresc și pe cea de la genunchi în sus. Pentru moment mă pot lăuda doar cu o jumătate de genuflexiune și 15-20 m de alergare ușoară. Și cu o ridicare de la pământ după ce am căzut zilele trecute în curtea spitalului. Eram singură cu copiii și ieșeam dintr-un lăstăriș în care ne furișaserăm imaginându-ne că suntem în pădure. Ca să mă feresc de niște crengi, m-am aplecat mai mult decât puteau susține picioarele mele și am căzut. Fără alt punct de sprijin în jur, mi-am proptit strașnic pumnul în pământ și apoi mi-am pus mușchii la grea încercare. Chiar și eu am fost luată prin surprindere de reușita mea.

Concluzie.

Las rândurile acestea aici. Pentru mine, să nu uit. Pentru voi, dacă aveți nevoie. Mișcarea înseamnă sănătate și energie! Știu, este ușor să ne găsim scuze să nu o facem. Suntem obosiți, nu avem timp, nu avem bani de investit într-un abonament la sală, nu avem cu cine să ne lăsăm copiii. Dar cine ne oprește să facem exerciții acasă chiar împreună cu piticii sau să alergăm pe lângă ei în timp ce se plimbă cu bicicleta prin parc? Soluții se găsesc. Fiecare în funcție de posibilitățile și ritmul lui. Este vorba doar despre prioritățile pe care ni le stabilim noi. Și, credeți-mă, în afară de experiența proprie, în periplul meu prin spitale am văzut mulți oameni care plâng după pierderea abilității de a merge. După sănătatea lor…

Mie mi-ar plăcea să ajung la o clasă de Zumba. Nu știu cum voi reuși să o strecor în programul nostru, dar este pe listă. Până atunci, intenționez să îmi fac un program acasă. Voi ce tipuri de mișcare practicați? Folosiți aplicații care să vă ghideze? Mergeți la sală?

Sursa foto: Pixabay.