Camera 204, etajul 2. Prima cameră de hotel pe care o populăm în formație completă. În stil mediteranean, cu mobilier alb şi decoruri în nuanțe de albastru și verde deschis, ne poartă cu gândul la insulele bătrânei Grecii , la vacanţă, la mare și poate un colţ de plajă liniștită. Realitatea ne ţiuie aprig în urechi, iar sunetul valurilor se pierde în ţăcănitul întrerupătoarelor ce ne trezește repede din visare. Urmează inspecția dulapurilor cu uși numai bune de trântit, de-a v-ați ascunselea prin cabina de duș, verificarea posturilor tv, repoziționarea fotoliilor. Telefonul fix se dovedește descoperirea zilei, iar patul intră și el în hora deranjamentelor. In doar 5 minute, camera noastră cu iz de vacanță aduce mai mult cu haosul cel de toate zilele. Prima impresie asupra locației: foarte primitoare, ne simțim deja ca acasă!

Minivacanță cu peripeții.

Suntem în Râmnicu Vâlcea, în minivacanţa de Rusalii și am trecut cu bine de prima noapte dormită în același pat cu copiii după foarte mult timp. În ciuda protestelor noastre, joaca de cu seară se reia. De ce nu? Locul mai are multe de oferit, iar acum energie există din plin. Chiar dacă pentru ceilalți oaspeți ai hotelului ora de pe ceas se arată încă neprietenoasă, copiii nu se sfiesc să trântească, să alerge, să facă hărmălaie. Ca să se asigure că toată lumea este conştientă de existența lor în incintă, deschid din când în când și ușa camerei. Pentru că e fun să îți auzi ecoul vocii pe holul hotelului și sa îți expui părinții, mai mult sau mai puțin îmbrăcați.

De ce te temi, nu scapi!

Pe măsură ce timpul trece, nimic nu mai pare să funcționeze și toată lumea devine din ce în ce mai agitată. Încercăm să salvăm situația cu micul dejun. Naivii de noi! 🙂 În restaurant o liniște mormântală. Deși este trecut de ora 10.00, oamenii par să se afle încă la graniţa dintre somn şi trezie. Nu este tocmai ce speram. Cu cât terminăm mai repede, cu atât mai bine pentru toată lumea, îmi spun plină de speranţă în gând. Ne așezăm la prima masă de patru care ne iese în cale şi mă grăbesc să încropesc un mic dejun pentru toată lumea.

– Mamiiii, vreau să vin şi eu cu tine!!

Fix de ceea ce mă temeam, dar consimt cu jumătate de gură. Ştiu că odată intrată în horă, urmează să am nu unul, ci doi însoţitori. Imaginaţia o ia razna şi scorneşte scene înspăimântătoare cu mâncare împrăştiată pe jos. De teamă să nu se transforme totul în realitate, aprob chiar şi un iaurt cu fructe. Încă unul pentru surioară şi pentru moment scap cu viaţă din această încercare.

Mâncatul în linişte rămâne doar un deziderat.

Copiii vorbesc de parcă ne-am afla la cel puţin 500 m unii de alţii, iar noi ne simţim din ce în ce mai stânjeniţi. Amestecăm reproşurile cu explicaţiile blânde şi adevărul este că ne aflăm într-una din acele situaţii din care am vrea să scăpăm cât mai repede. Simt că mi-ar fi de mare ajutor un zâmbet, o privire compătimitoare, ceva. Dar în afară de fetele de la recepţie, care sunt drăguţe prin natura jobului, nu reuşesc să identific vreo amabilitate din patea celorlalţi. Ba dimpotrivă, cred că şi ei răsuflă uşuraţi cînd părăsim incinta. 🙂

În situaţii noi, lucrurile mai scapă de sub control.

Nu ne aflam la prima ieşire cu copiii, dar cumva aceasta mi s-a părut cea mai dificilă. Probabil pentru că de data aceasta nu am mai mers în grup, ci pe cont propriu. Nu am mai putut controla foarte mult contextul, ci el ne controla pe noi. Încă mi se pare destul de greu să găsesc un echilibru între a nu-i îngrădi pe copii foarte mult şi a nu-i deranja pe oamenii din jur. Graniţa între cele două mi se pare destul de fină şi am impresia că tot ţopăim dintr-o extremă în alta.

Cu toate acestea, nu ne lăsăm..

În ultima noapte a aventurii noastre am spus un da hotărât unui concediu cu copiii în această vara. Este primul, după foarte mulţi ani în care priorităţile ne-au fost altele. Experienţa ne-ar spune să ne lăsăm pagubaşi, dar nu este pentru prima dată când ne aruncăm aşa, cu capul înainte. Poate nu ne va tihni, dar am ales să fim împreună…Şi poate să testăm rezistenţa la stres a altor naţii. Mergem înarmaţi doar cu gălăgie, neastâmpăr, dat cu fundul de pământ. În rest suntem paşnici. Şi dacă om sări calul, primim cu bucurie un exil pe insulă! 😀

Sursa foto: aici