– Pe mine vreau să mă încalţi primul. Pe mine! Nuuu, vreau să o descalţi pe Amedeeaaaaa!

Încercând să împac şi capra şi lupul (că varză sunt creierii mei), fac propunerea:

– Amedeea, fratele tău nu se simte prea bine, pot să te descalţ şi să vă încalţ apoi în acelaşi timp?

– Nuuu, nu vreau! Aaaaaaaaaa!

-Ba daaaaaaa! Vreau să o descaaaalţi!

…………………………………………………………………………………………………………………………………………

– Pe mine vreau să mă speli primul pe dinţi!

– Ba nu! Pe mine!

– Bine, vă spăl pe amândoi în acelaşi timp! E bine aşa?

– Daaaaa! 

Habar nu aveam că pot face şi asta. Cinste cui a inventat periuţele electrice, că nu e nevoie să dai prea mult din mâini!

……………………………………………………………………………………………………………………………………….

– Nu vreau să îi dai jos centura lui Albert primu’! Mie prima!

– Ba nuuuuu! Mie!!!

– Uite, vi le dau amândurora în acelaşi timp. Daţi voi startul?

– Daaaa!

……………………………………………………………………………………………………………………………………….

Momente, momente, momente..

Acestea sunt câteva dintre scenariile zilnice ale frecuşurilor dintre fraţii Mănica şi momentele în care eu le invidiez pe mamele cu un singur copil. Poate al treilea ar echilibra balanţa. Dar simt că nervii mei nu ar duce, iar încă o mână pentru în acelaşi timp, nu cred să îmi mai crească. Şi deja am albit suficient pentru anii mei, iar băbatului i se tot adâncesc ridurile de pe frunte de fiecare dată când aude cât am lăsat la salon pentru a mi le acoperi.

Sunt momentele pentru care eu mă simt vinovată şi neputincioasă că nu pot readuce armonia între copiii mei. O relaţie bună între ei a fost grija mea dintotdeauna şi aşa va rămâne. Sper că diferenţa mică de vârstă (1,6 ani) să le fie mai degrabă un vânt prielnic în această direcţie. Cu toate că am auzit că diferenţa ideeală ar fi de 4 ani.

Şi sunt momentele în care îmi e greu să nu devin părtinitoare. Ştiu că este normal să mai intre şi în conflict, dar când loviturile sunt oferite cu atâta generozitate, mi se întunecă privirea şi raţiunea. E greu să îmi menţin blândeţea de fiecare dată şi principiile de părinţeală modernă. Nu pot rămâne calmă când copilul meu suferă. Iar dacă se întâmplă ca atacatorul să fie celălalt copil al meu, atunci frustrarea şi durerea sunt şi mai mari.

Urmate de alte momente..

……………………………………………………………………………………………………………………………………………

– Amedeea, am găsit o maşinuţă şi pentru tine.

– Vreau să fac ceva, poţi să mă laşi? răspunde ea.

– Sigur!

– Mulţumesc!

Doar că ceea ce face ea, distruge creaţia lui de pe tabla magnetică.

– Hei, scara mea!

Ea încremeneşte şi aşteaptă cu pumnii încleştaţi în jurul pieselor. Nu este dispusă să renunţe la ideea ei.

– Dar vreau să fac şi eu ceva! îşi susţine ea poziţia din vârful buzelor ţuguiate deja a supărare.

Eu stau între ei şi îmi ţin respiraţia. De obicei acesta este momentul în care el o face să înţeleagă că nu e de acord.

– Uite ce îţi propun eu: faci o scară. Ce zici de asta?

Şi negocierea continuă din priviri până ce amândoi uită de la ce au plecat şi ambele activităţi sunt lăsate baltă. Iar eu pot să respir uşurată.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Ceva care poate ajuta..

Ore de teorie şi practică. Răbdare şi încredere. Şi poate o doza considerabilă de resemnare. Asta este ce am învăţat eu în cei peste doi ani şi jumătate de mamă de doi. Sau ce am reuşit să învăţ şi uneori să şi aplic. Şi dacă tot vorbim de teorie, eu tocmai ce am primit pe e-mail o invitaţie la un seminar online pe această temă. Gând la gând cu bucurie! Raising Siblings, free online summit (17-19 octombrie) reuneşte multe nume cunoscute printre care: Laura Markham, Harville Hendrix, Janet Lansbury sau Michael Thompson. Este în limba engleză, dar marele avantaj este că primeşti pe e-mail înregistrarea pe care o poţi (re)vedea timp de 48 h. M-am gândit că mai sunt şi alţii în căutare de soluţii şi idei de gestionare a relaţiei dintre fraţi. Sper să fie cu folos şi mi-ar plăcea să reveniţi cu impresii! 🙂

;