Săptămâna trecută am folosit pentru prima dată Poşta din satul în care locuim. Aveam de trimis un colet, de al cărui transport promisesem că mă ocup eu. Ştiam de existenţa ei din spusele bărbatului, așa că în dimineaţa în care nevoia mă împingea să îi trec pragul, l-am luat la întrebări.
Indicaţiile lui mi-au fost de ajutor până la un anumit punct, după care am început să întreb din poartă în poartă. Toată lumea îmi spunea că se află într-o casă mare, dar că nu ar avea nici un fel de semnalizare. Baiul era că unde te uitai, numai case mari vedeai. Cam greu să ghiceşti în care dintre ele se află Poşta! Până la urmă am oprit maşina lângă o casă mică, pe un singur nivel. Nu pentru că ar fi corespuns descrierii celei pe care o căutam, ci pentru că avea o grădină pe lângă care nu puteai să treci pur şi simplu. Nu m-am putut abţine să nu o spionez preţ de câteva secunde (sau poate chiar minute, dacă e să judec după cât timp le ia copiilor să coboare din maşină). Apoi mi-am mai rotit privirea în jur şi mi-am dat seama că oprisem în locul potrivit, chiar vis-a-vis de Poştă.
La început am zărit o plăcuţă zidită în gard, desprinsă parcă din alte timpuri, de un albastru indigo şi pe care scria Poşta-Telegraf. Dincolo de acest însemn ascuns printre crengi tinere de copac ornamental, nimic din înfăţişarea casei nu trăda existenţa în incintă a serviciului pe care îl căutam eu. Mai să plec înapoi spre casă cu micul colet la subsuoară, când aud din curtea casei cu flori multe:
– Intraţi, domnişoară, că este acasă! (aşa bine mă simt când oamenii îmi spun domnişoară chiar şi atunci când sunt cu ambii copii după mine). 😛
I-am mulţumit omului pentru amabilitate (sperând că nu m-a surprins holbându-mă în curtea lui mai devreme) şi mi-am făcut curaj să intru. Poarta s-a deschis cu zgomot, iar în clipa următoare perdeaua uneia dintre ferestrele de la parter a fost dată la o parte. Din spatele ei o voce de bărbat mă invita înăuntru. Până să ajung în prag, uşa s-a deschis. Domnul poştaş, pe care eu îl vedeam pentru prima dată, m-a întâmpinat cu un zâmbet larg şi un bună ziua voios. Înăuntru nici urmă de ghişeul pe care mă aşteptam să îl găsesc, doar un birou de lucru. Mi-am dezvăluit misiunea şi i-am cerut un formular pe care ştiam că trebuie să îl completez. Nu a fost nevoie. S-a oferit dumnealui să se ocupe de operaţiune. L-am întrebat dacă ajută numărul de telefon al destinatarului şi m-a sfătuit să i-l dau să îl treacă în formular. Pentru că el obişnuieşte să sune atunci când are de încredinţat un colet, iar dacă găseşte pe cineva la adresă chiar îl duce personal. Şi aşa ar fi putut proceda şi colegul lui..Nu mi-am găsit telefonul prin buzunare, aşa că am fost nevoită să mă întorc la maşină. Din nou, s-a oferit să meargă cu noi ca să nu mai facem cale întoarsă.
Peste câteva săptămâni se împlineşte un an de la mutarea noastră în acest sat, nu foarte departe de agitaţia Bucureştiului. Întâmplări precum acestea îmi înseninează ziua şi încă mă iau prin surprindere. Îmi dau seama cât de simplă şi de faină poate să ne fie viaţa într-o comunitate mică. Feţele sunt mai zâmbitoare, oamenii mai săritori, timpul mai răbdător şi parcă cerul mai aproape. Suntem bucuroşi să ne găsim locul şi să avem confirmări la tot pasul că am făcut alegerea potrivită pentru noi şi modul în care vrem să ne creştem copiii. Ca în orice situaţie, există şi câteva dezavantaje, dar puse în balanţă nu atârnă chiar atât de greu. Deocamdată, vedem când încep copiii şcoala…
Facem un bine împreună?
Ceea ce mi-a prilejuit această experienţă a fost implicarea într-o acţiune de strângere de fonduri pentru terapia a doi fraţi cu autism, Alex şi Radu. Dacă şi voi aveţi lucruri prin casă care vă prisosesc, vreţi să le găsiţi noi proprietari şi să ajutaţi doi părinţi care se luptă să îşi recupereze copiii din ghearele autismului, puteţi să le scoateţi la licitaţie aici. Nu este nimic complicat. Doar postaţi poza/pozele, setaţi un preţ de pornire şi data limită până la care se poate licita. După ce aveţi confirmarea transferului în contul mămicii lui Radu şi Alex, stabiliţi detaliile livrării.
Cred că e prima dată când aud ceva de bine de Poșta Română. Însă articolul confirmă, de fapt, problema acestei instituții... nu se poate adapta timpurilor. Abia dacă am reușit să-i explic copilului ce e cu telegramele, când citea schițele lui Caragiale...
Şi eu am fost la puţinele experienţe pozitive, de aici şi mirarea mea! :) Cât despre modul în care reuşeşte să supravieţuiască, nu mă surprinde. Este o instituţie de stat...
sunt foarte de acord cu tine , cu ideea de comunitate mica daca e si unita si decisa sa isi faca impreuna viata frumoasa. chiar daca pe viitor, cu scoala, veti reveni in agitatia orasului, ceea ce accumuleaza copiii in primii ani in natura e o baza solida.
Aşa am gândit-o şi noi, sau aşa ni s-au aranjat lucrurile până la urmă. Terenul este luat cu ceva timp înainte de a avea copiii. Când mutarea a fost aproape, am avut o oarecare strângere de inimă. Dar de un an încoace, tot ne iau prin surprindere lucruri la care nu ne-am fi gândit..