Reading Time: 5 minutes

Am trăit mult timp în acest conflict între ce mi-am asumat față de copii atunci când am decis că vreau să le rămân alături în anii copilăriei și ce simțeam să fac din punct de vedere profesional. Mă simțeam vinovată față de ei. Gândul că adevăratul motiv pentru care rămăsesem acasă ar putea fi de fapt oportunitatea de timp și spațiu de care aveam nevoie ca să obțin claritate asupra a ceea ce îmi doream din punct de vedere profesional, mi-a dat bătăi de cap mulți ani. Sunt momente în care mă gândesc și acum că acel episod al abcesului cerebral din urmă cu 3 ani a fost somatizarea acestui conflict. Momentul de glorie” și manifestarea în corpul fizic a frământărilor mele interioare.

Acceptare și asumare.

Cele trei luni de spitalizare care au urmat, mi-au adus suficient timp și spațiu să accept cele două planuri. Care erau diferite, dar nu se excludeau una pe cealaltă. Ce aveam nevoie, era doar să mă împac cu existența lor. Să accept, să am răbdare și să încep să ordonez ușor-ușor. Să fiu mamă așa cum mi-am dorit dintotdeauna, să fiu și să devin psihoterapeut erau părți din cine eram și soluția nu era să renunț la niciuna dintre ele. Ci să le dau spațiu și să le las să fie. Lucru care cerea de la mine o creștere. O dezvoltare a capacității mele de a-mi conține conflictul interior, dar și o dezvoltare a abilităților. Și mai cerea ceva. Asumare.

Primul lucru pe care l-am făcut, a fost să încep să fac curățenie. Să accept și să îmi dau voie să fiu ceea ce începusem deja să fiu (mă apropiam de sfârșitul primului an de formare ca psihoterapeut). Să observ, să analizez și apoi să tai răul de la rădăcina. Iar acest rău pentru mine apărea sub forma perfecționismului și convingerilor limitative mai vechi.

Nu poți să fii o mamă bună și să exiști și pe plan profesional.

Nu poți sa atingi perfecțiunea pe ambele planuri.

Nu poți să fii în două locuri deodată.

Până am înțeles că nici nu trebuie să fiu. Și nu doar am înțeles, ci am început să SIMT.

Nu am făcut asta de una singură.

La două luni de la externarea din spital, am început procesul de terapie individuală. Deși aveam mai multe teme, ceea ce s-a așezat în primă fază a fost chiar această nevoie de expandare. Dar și de reorganizare, de integrare a tot ce eram și îmi propusesem să devin. Eu, în viața mea individuală și cea de familie. Nu a fost ușor să admit cu voce tare în fața unei alte persoane ce îmi doresc. Să recunosc partea ascunsă, neacceptată, cea de nerostit a deciziei de a renunța la jobul din perioada pre-copii.

Procesul, viața avea să mă pună în fața altei decizii. A unui nou conflict. Să plecăm din cuibul pe care ni-l construiserăm cu multă trudă, dar și cu mai multă investiție emoțională. Să facem un salt de încredere și să zburăm spre ceva total necunoscut. O decizie care mie îmi spulbera, cel puțin pentru moment, visul cabinetului.

Însă ieșisem pe poarta spitalului cu un crez. Să trăim frumosul din viața noastră, să ne bucurăm de el și să ne deschidem vieții. Dincolo de orice așteptare, atașament, obstacol real sau închipuit. Dacă înainte de această problemă de sănătate citeam despre trăirea clipei, acum simțeam că este tot ceea ce avem. Și că este mai mult decât avem nevoie, din moment ce suntem atât de fragili și expuși neprevăzutului. Chiar inevitabilului.

Mulți oameni ne-au spus atunci (și încă ne mai spun) că am avut curaj. Și nu contest că trebuie să ai și curaj. Pentru noi însă, nu s-a simțit chiar ca un act de vitejie. A fost o decizie pe care am luat-o rapid și ușor. Aparent. Dar pe care am pregătit-o emoțional mai mult de 7 luni. Și în lunile mele de spitalizare. Am pregătit-o cu fiecare decizie asumată pe care am luat-o înainte și cu fiecare investiție de orice fel în noi. Cu fiecare experiență. Așa cum știi și tu, EXPERIENȚA este cea care ancorează, centrează.

Și o să-ți mai dezvălui un mic secret. Am fost prima care a spus DA plecării. DA schimbării. DA creșterii și dezvoltării. DA mutării într-o țară pe care nu o vizitasem niciodată. Și DA, pentru prima dată nu m-am mai simțit vinovată pentru investiția financiară în cursuri de dezvoltare personală, psihoterapie, cursuri de formare în psihoterapie.

Exteriorul urmează interiorul.

Este ceea ce am observat în procesul meu și al oamenilor care m-au ales să le fiu alături în călătoria lor. Aud adesea în sesiuni (de grup sau individuale):

” Și-a schimbat atitudinea față de mine copilul, soțul, prietena, mama, tata, șeful, colegul, etc… “.

De fiecare dată îi fac atenți și îi aduc prezenți pe oameni la schimbarea pe care au produs-o ei în interiorul lor. La felul diferit în care se tratează pe ei înșiși, la ce mesaje transmit, felul în care o fac, la energia pe care o emană acum în relație cu ceilalți.
Privirea noastră este îndreptată preponderent în afară, spre CEILALȚI. Așteptăm, conștient sau nu, SĂ SE SCHIMBE EI. Doar așa credem că putem ajunge la viața pe care ne-o dorim. Sau chiar să ne schimbăm noi.

Irosim resurse uriașe de energie încercând să-i schimbăm pe cei din jurul nostru. Când, de fapt, mișcarea se produce în sens invers. Singura persoană asupra căreia putem să “exercităm controlul”, asupra căreia avem putere, suntem noi. Și crede-mă că înțeleg cât de greu este să accepți acest adevăr.

M-am pregătit și ți-am pregătit un Workshop Online.

De aproape 2 ani lucrez 100% cu femei. Aproape de fiecare dată mă întreb de ce se vorbește despre noi ca fiind sexul slab. Adică, pot să înțeleg că din punctul de vedere al forței fizice așa stau lucrurile. Dar sunt atât de multe alte puncte de vedere care nu au fost luate în considerare.

Luptele pe care le duc femeile nu necesită mai puțină putere. Nu ducem lipsă de curaj, asumare și responsabilitate. Nici pe departe. Însă, ce am observat de-a lungul timpului, este că tindem să canalizăm mare parte din resursele noastre interioare spre dezvoltarea și susținerea celorlalți. Suntem atât de obișnuite să fim fetițe cuminți, încât uneori uităm să mai trăim și pentru noi. Și oricât am crede că în felul acesta le facem un serviciu celorlalți, nici cu asta nu ne alegem. Pentru că lăsându-ne pe noi deoparte, nu servește nimănui.

Am creat acest workshop pentru tine, draga mea. Va fi un spațiu cald și primitor în care să te experimentezi și să te exprimi pe tine însăți prin:

• exerciții simple, la îndemână, care nu necesită mult timp, dar care facilitează conectarea cu corpul și emoțiile tale și pe care poți continua să le practici și acasă ;
• ghidaj în identificarea unei convingeri limitative, pe care o vom rescrie împreună;
• ancorarea în corp a unei resurse interioare, la care să revii de oricâte ori vei avea nevoie;
• exerciții de claritate și integrare, pentru ca tu să poți să definești ce este esențial pentru tine și să îl deosebești de “ne-esențial”;
• reactivarea simțurile, așa că așteaptă-te la multă joacă și explorare;
• un cadru și o formulă restrânsă: 4 – 6 participante;
• energia și susținerea unui grup de femei.

Ne vom întâlni sâmbătă (26 februarie) și duminică (27 februarie) pe platforma Zoom, începând cu ora 9.30 dimineața și vom petrece de fiecare dată 3.5h împreună (sâmbătă este posibil să dureze puțin mai mult, așa că ar fi mai înțelept să ne rezervăm chiar 4 h).

Investiția ta este de 300 ron pentru ambele zile (peste 7h pe care le vom petrece împreună în total), dar dacă vii împreună cu o prietenă devine 250 ron/persoană.

Formularul de înscriere îl găsești aici, iar pentru orice fel de întrebare, poți să îmi scrii pe contact@denisamanica.ro. Sau, dacă este mai simplu și mai rapid pentru tine, lasă-mi un mesaj privat pe paginile de Facebook sau Instagram.

Abia aștept să lucrăm împreună și să scriem noi începuturi! Noi începuturi în povestea ta. Din mediul tău, de acasă de la tine. Tot ce ai nevoie este să îți dai voie să îți oferi și ție! Timp, spațiu, atenție. Iar eu promit să vin cu energie, conținere, deschidere, ascultare, prezență și voie bună. Voi fi acolo pentru tine. Nu ca să te învăț ceva pe care tu îl știi, ci să te susțin să (re)găsești calea spre el.

Pe curând,

Denisa