Reading Time: 4 minutes

Întâmplare adevărată, trăită și consumată ieri dimineață. Și care merită notată. Măcar de dragul amintirii. Străbunica mea a suferit de Alzheimer, așa că nu mă bazez pe memoria mea.

Trebuie să spun de la bun început că diminețile și serile noastre sunt grele, în general. Nu știu de ce mi se par așa, pentru că nu au fost ușoare nici în ultimii ani. Dar acum, după ce copilul cel mare s-a liniștit și colaborează mult mai mult, iar conversațiile noastre au trecut la un alt nivel, mă așteptam la mai multă pace. Măcar un moment de respiro, cât să apuc să îmi trag sufletul până ne lovește adolescența sau chiar preadolescența. Ceea ce am pierdut din vedere în așteptarea mea nerealistă, a fost că mai am încă un copil, care abia acum iese la rampă. Nu m-ar mira ca și ea să fi pândit etapele fratelui ei, la fel cum am făcut eu.

Mai întâi este trezirea, aproape de fiecare dată cu fața la cearșaf. Orice fac sau nu fac, este prilej de miorlăială și plâns. Dacă este în regulă micul dejun, nu este bun vasul în care l-am pus sau modul în care l-am așezat pe masă. După cele 20-30 de minute de descântat micul dejun, urmează spălatul pe dinți, îmbrăcatul și ieșitul pe ușă. Trei acțiuni pe cât de simple, pe atât de anevoioase.

Specific, ieri am avut în program așa: faptul că frate-său era la a doua felie de pâine cu guacamole când am adus-o pe ea jos, forma necorespunzătoare în care am tăiat prăjitura cu banane și morcovi, părul pieptănat de ea și rămas nepieptănat, alegerea coafurii și a accesoriilor (într-un final) și munca de convingere să își pună în picioare singura pereche de pantofi purtabili.

Surpriza.

Eram la limită cu toate. Timpul de ajuns la școală, care nu ținea deloc cu noi, și răbdarea mea, care era pe sfârșite. Am ajuns la mașină, i-am prins în centuri și când dau să mă așez și eu la volan, numa’ ce mă ia de nas o duhoare. Mă gândesc că o fi de la sandwichul cu somon pe care l-a mâncat Amedeea joia trecută în mașină, în drum spre vaccinare. Poate i-a căzut vreo bucățică de pește care a putrezit în timpul în care nu am mai folosit mașina. Cobor să verific, dar nu văd nimic suspect. Până când Albert îmi direcționează nasul spre talpa divei noastre, care călcase în puținii rahați de câine pe care îi poți găsi în Haarlem. În disperarea mea, singurele lucruri pe care am mai putut să le fac, au fost să o dau jos din mașină, să respir adânc și să privesc cerul. Care, spre norocul meu, era de un albastru atât de limpede, cum nu avem mereu ocazia să îl vedem. Am rămas cu privirea ațintită asupra lui preț de câteva secunde, i-am mai inspirat de câteva ori limpezimea și apoi i-am spus copilei să rămână lângă mașină până mă întorc cu altceva de încălțat. Am făcut din nou cale întoarsă spre casă cu perechea de pantofi duhnitori în mână, m-am împăcat cu gândul că vom ajunge la școală după începerea orelor (nu era ca și cum aș mai putut face ceva) și am pornit la drum. Fără să mai respir prea profund de data aceasta. Scăpasem doar de pantofi, nu și de miros.

După ce tornada a trecut..

Acum mă amuză toată întâmplarea. Cu siguranță a făcut ziua de ieri memorabilă. Poate cel mai important lucru pe care mi-l voi aminti peste ani, este atitudinea ei din fotografia de mai sus. Este făcută chiar înainte să calce în rahatul de câine. Nu știu cum s-a transformat ea după incidentul mirositor, pentru că a trebuit să am grijă de sentimentele mele, dar sper să fi rămas nealterată. Să o însoțească toată viața, indiferent în câți rahați îi vor ajunge picioarele sau câte greșeli va face. Și sper asta atât pentru ea, cât și pentru mine. Este un privilegiu să reînvăț care este atitudinea potrivită în fața a tot și toate.

Sunt mamă, nu sfântă!

Așa cum deja ți-ai dat seama probabil, da, sunt foarte mândră de reacția pe care am avut-o. Pentru că îmi este greu și pe moment mă simt absolut copleșită. Dar acest articol nu este despre cât de grozavă sunt eu ca mamă. Nu aș vrea să rămâi cu impresia că reușesc de fiecare dată să privesc cerul și să respir până mă calmez. Au fost multe izbucniri de care nu sunt mândră deloc, dar care m-au ajutat să ajung aici. Sunt mamă, nu sfântă! (cu toate că cei doi ar putea încerca să depună o cerere de sanctificare). Și am lucrat foarte mult cu mine în ultimii ani în terapie, în cursurile de formare în psihoterapie și de dezvoltare personală, practicarea informațiile găsite în cărțile citite. Transformarea nu vine peste noapte, ea este un proces în care te angajezi cu vulnerabilitate, reziliență și, mai ales, compasiune față de tine.

Ieri, a mai fost ceva care m-a ajutat să rezist încercărilor la care am fost supusă pentru aproape două ore. Rutina de dimineață pe care mi-am creat-o și de care mă străduiesc să mă țin. Acel timp pe care mi-l dedic mie, înainte să îmi verific telefonul și să se audă primul “mi-e fooaaameee!”. Dar despre ea, îți voi povesti în următorul articol din seria “Ajută-te pe tine însăți, femeie“. Pe primele două le găsești aici și aici.

Pe curând,

Denisa