Prima despărțire pe care am trăit-o a fost a soră-mii, de fapt. Avea un iubit brunet cu ochii verzi și nu știu dacă era așa sau nu, dar eu îl vedeam foarte frumos. Deși între noi este o diferență de vârstă de 10 ani, la vremea aceea trecusem de perioada datului cu pâra la mama și devenisem unul dintre confidenții de încredere. Când mi-a zis că s-a despărțit de băiatul cu ochii verzi, tare m-am posomorât. Mai în glumă, mai în serios, am început să o ameninț că eu îi voi aduce împreună din nou. Că dacă va apărea vreun alt băiat, eu îl voi lua la bătaie și îl voi pune pe fugă. Același lucru urma să fac și cu fata care ar fi atentat la fostul ei iubit, cu toate că în realitate eu nu știam cum să le iau urma.
Același sentiment mă încearcă și astăzi, de fiecare dată când ajunge la mine vestea despărțirii unui cuplu. Mă întristez pe loc, rememorez momente în care păreau fericiți. Dacă mai sunt și apropiați de-ai noștri, mă împiedic prin casă de obiecte primite de la ei și încep să fac tot felul de analogii nostalgice. Mă surprind în atașamentul meu față de ei în formulă de cuplu și, în primă fază, am impresia că stabilitatea vieții mele tocmai a fost zdravăn zdruncinată.
Acum câteva luni, am auzit pentru prima dată despre ceva care mi se pare că devine un nou trend: petrecerea de divorț. Susținătoare a cuplului, iubirii și căsătoriei, am văzut roșu în fața ochilor și am scos fum pe nări. Eu ne știu neam de petrecăreți, dar chiar să nu mai găsim motiv de paranghelie încât am ajuns să sărbătorim tocmai divorțul? Nu mă înțelegeți greșit, nu mi se pare absurdă ideea în sine. Doar că mi se pare total neinspirată formularea. Adică, pot să îmi invit prietenii și să sărbătoresc un nou început, curajul, un nou Eu, simt nevoia să fiu înconjurat de oamenii dragi într-un moment greu. Pentru că oricum ar fi și oricât de cool am încerca noi să fim, cred că divorțul este până la urmă o traumă și ițele lui se descâlcesc în cabinetul psihoterapeutului, nu la un pahar de prosecco. Și chiar dacă reușim să scăpăm onorabil, deși îmi vine greu să cred asta cu inteligența emoțională a generațiilor noastre, tot este un eșec. De ce aș vrea să sărbătoresc un eșec?!
Apoi am dat peste videoclipul de mai jos. Și ori mă mai obișnuisem eu cu ideea că divorțurile se întâmplă, fac parte din viața noastră și uneori sunt singura cale de ieșire din situație, pe care doi oameni o pot găsi la un moment dat, cert e că nu mi s-a mai părut deloc odioasă ideea. Pe de altă parte, cred că este vorba despre cu totul altceva. Vorbim despre o ceremonie de divorț. Înconjurați de prieteni, la fel ca în momentul căsătoriei. Este o trecere în altă etapă, pe care cei doi și-o asumă. Așa cum își asumă pasul inițial, realizările și insuccesele, ce a fost bun și ce a fost mai puțin bun în ei și între ei. Celebrând calitățile celuilalt, iertând și cerând-și iertare pentru propriile greșelile. Este o încheiere pe care și-o acordă în primul rând lor și apoi familiei și prietenilor. Nu este un moment mai puțin dureros, însă cercul de prieteni pare să le securizeze spațiul. Nu trăiesc această ruptură însingurați și izolați. O astfel de ceremonie mi se pare o dovadă de creștere și evoluție, de maturizare emoțională în cuplu. Da, nimeni nu se gândește la momentul despărțirii atunci când face primii pași către viața în doi, dar și despărțirea este la fel de firească precum uniunea..
Cât mai avem noi până să ajungem acolo? Mult. Foarte mult. Câți dintre noi am putea să ieșim așa dintr-o căsnicie? Puțini. Poate prea puțini. Este acest video o utopie? Posibil.. Însă este o ceremonie în doi, nu o petrecere cu jumătatea ta de prieteni, cei de dinainte de căsătorie sau acumulați pe parcursul ei. Dacă este să facem o petrecere, atunci hai să una în așa fel încât să ne fie și de folos…
Voi ce părere aveți? 🙂
Sursa foto: Pixabay.
Dacă ţi-a plăcut articolul pe care tocmai l-ai citit şi ai vrea să prinzi de veste imediat ce se publică următorul, te invit să urmăreşti şi pagina de Facebook a blogului.
Nu imi vine sa cred! Cat de frumos este acel clip... Si nu pot sa cred ca s-a ajuns la petrecere de divort... :( trist, foarte trist!
Așa mi s-a părut și mie, dar m-am gândit că sunt eu prea sensibilă la subiect în acea perioadă. M-am abținut să scriu atunci ceva..Dar acum câteva săptămâni am dat peste acest videoclip si mi-am adus aminte. Unui ritual din acesta i-aș vedea rostul. Da, poate este greu să ai această atitudine, dar până la urmă tragi linie într-un mod frumos. Nu te scapă de durere, însă nici nu faci paradă de sentimentele tale, ci le lași să fie, le arăți.. Îți mulțumesc pentru comentariu! Te pup!?
E ciudat și trist! Celebration of emotional maturity and love, my ass. I se taie vocea aici. Divorțăm și ce bine că putem să celebrăm maturity and love, se cam bat cap în cap.