De pe locul din dreapta, îi povestesc entuziasmată despre ziua mea. De data aceasta nu este despre ceva ce au făcut copiii. Este un lucru pe care l-am făcut eu pentru mine. Asta se întâmplă o dată la 6-7 zile, în cel mai bun caz. De pe unul din scaunele din spate, o voce hotărâtă îmi întrerupe discursul:

– Tatiii, tatiiiiii….

– Iubitule, vorbesc și eu cu tata acum. După ce terminăm, poți să îi spui și tu ce ai de spus. Facem așa?

– Nuuu, eu vorbesc cu tata acum! spune micuța voce iritată de propunerea mea.

– Mami, după ce termin eu, poți vorbi și tu cu tata.

– Nu, nu, nuuuu! este răspunsul care îmi crește nivelul de adrenalină în sânge.

– Da, tati, spune! intervine și tata împăciuitor, întrevăzând deznodământul negocierii noastre.

– Ai făcut beep-beep?

Claxonul folosit de tati să atenționeze un șofer nehotărât, este un subiect ce nu suportă amânare. Înainte de a relua firul povestirii, mie îmi fuge gândul la ce spunea Oana Moraru:

 “Când copiii întrerup o discuţie între părinţi, au nevoie să fie opriţi. Altfel ei înţeleg că părinţii nu au graniţe şi lasă totul la o parte pentru ei.”

Duminica trecută, cam pe vremea asta, stăteam cuminte în primul rând şi îmi luam notiţe despre “Copiii sub 6 ani – Anii de Grație”. A fost o zi cum puţine sunt, cu multe informații, momente de aha!, iar pe alocuri, frustrări şi remușcări că am pierdut trenul. Oana vorbeşte mult şi bine, îţi serveşte cu naturaleţe informaţii documentate, completate punctual cu exemple din experienţa ei de la catedră şi cea de mamă. Este greu să faci rezumatul unui astfel de atelier, dar las aici ideile care mi-au aprins mie beculeţele:

• Cu cât te documentezi mai mult despre educaţia copilului tău, cu atât devii mai confuz, mai nesigur în rolul tău de părinte. Să ridice mâna sus cine nu a simţit niciodată lucrul acesta pe propria piele. “Lăsaţi tehnicile şi priviţi în interiorul vostru!” spune Oana. Noi nu ştim cine sunt copiii noştri, pentru că nimeni nu ne învaţă să le abordăm copilăria.
• În primii 6 ani copiii sunt în continuă transformare, sunt precum cele 4 elemente ale naturii. Tot în această perioadă se definitivează anumite aspecte ale dezvoltării lor precum gradul de absorbţie a noului, rezilienţa, ascultarea activă (cu o miză).
• Paradigma care ne călăuzeşte viaţa şi relaţia cu copiii noştri este LIPSĂ → ANXIETATE → CONTROL (prin condiţionări, manipulare, pedepse, etc). “Prima mare iluzie a părinţilor este de a se umple prin copiii lor!”. Atunci când adulţii se simt goi pe dinăuntru proiectează asupra copiilor nevoia lor de împlinire.

A creşte un copil  este despre a creşte starea de conştiinţă în fiecare dintre noi – a ne evolua pe sine, dincolo de mecanismele mâniei, ale controlului, ale pedepsei, ale condiţionărilor.

• Cei 3 mari şefi ai organismului sunt: autoreglarea impulsurilor, autoreglarea emoţiilor, autoreglarea atenţiei. Din controlul emoţiilor şi al impulsurilor vine atenţia. Copiii noştri nu ştiu să se liniştească singuri. Putem exersa autoliniştirea cu ei prin plimbări în natură (natura impune linişte interioară), prin reducerea la maxim a stimulilor externi, prin multă atenţie, mult respiro, conexiune şi comunicare.
• Orice transformare sau creştere intelectuală se produce în stare de conflict, de durere, tensiune. Noi ca părinţi avem tendinţa de a le mătura calea copiilor noştri, de a-i feri excesiv de greutăţi, dar acest lucru nu este în avantajul lor. Dimpotrivă, o anumită doză de frustrare este benefică. De exemplu, atunci când te plictiseşti, te frustrezi, te tensionezi în căutare de stimuli externi. Dacă nu îi primeşti, îi cauţi în tine. Se spune că acei copii lăsaţi să se plictisească (în limite normale) ajung buni cititori.
• Tot ce face şi înţelege copilul în primii ani, nu este raţional, el trăieşte viaţa prin corp, prin simţuri. Atunci când oferim unui copil informaţii şi explicaţii, el citeşte şi scanează mai întâi emoţia noastră. Copiii trăiesc în câmpul nostru emoţional vibraţional! Când le transmitem liniştea din interiorul nostru, se liniştesc şi ei.
• Intelectul copilului depinde de calitatea oamenilor care stau în jurul lui. Mai mult, capacitatea copiilor de a se exprima depinde de cât de mult i-a vorbit mama sau îngrijitorul său în primii 2 ani. Atunci când alegem bona copilului, trebuie să fim atenţi la vocabularul ei şi la frazarea ei.
• Este în regulă să le citim copiilor poveşti cu cruzime (ex: Hansel şi Gretel, Scufiţa roşie)! Ele operează cu simboluri mitice care apasă nişte butoane în interiorul nostru şi ne ajută să integrăm anumite traume. Echilibrul şi înţelepciunea vin din integrare, nu din selectarea şi îndepărtarea părţilor urâte! Avem nevoie de terapie înainte de a ni se întâmpla trauma, avem nevoie de pregătire.
• Nu ai control cognitiv dacă nu ai control fizic! Succesul şcolar de mai târziu depinde de dezvoltarea corespunzătoare a motricităţii grosiere, a motricităţii fine şi a coordonării mişcărilor. Copiii au nevoie în corpul lor de energie dirijată şi de energie haotică.
• Până la 4 ani copiii nu fac diferenţa între atenţia pozitivă şi cea negativă.
• O treime din activitatea unei grădiniţe ar trebui să fie poveşti şi joc de rol.
• La grădiniţă copiii ar trebui să meargă în haine de şantier. Ei merg acolo să înveţe făcând, iar acest lucru implică de multe ori murdărirea. Accidente soldate cu pete, greu de curăţat de pe hăinuţele noastre de brand, se pot întâmpla oricând. M-aş fi bucurat să ştiu asta prin toamnă, înainte să pun pe tuşă căteva rânduri de haine. 🙂
• În momentul în care părinţii intră în “teacher mode”, copiii dau reject în mod natural. Acest rol nu li se potriveşte părinţilor, atitudinea corectivă crispeză şi demotivează.
• Limitele personale ale părinţilor sunt necesare! Ele pot fi model copiilor noştri în formarea propriilor limite. Recunosc că pentru mine aceasta a fost revelaţia zilei, pentru că am această înclinaţie naturală înspre sacrificiul de sine în favoarea copiilor. Cred că am progresat mult în ceea ce priveşte limitele care privesc siguranţa şi sănătatea copiilor. De cele mai multe ori le ascult plânsul şi le susţin emoţiile. Atunci când nu pot să o fac, este pentru că sunt epuizată, că nu am ştiut să le spun “stop” în momentul în care nu am mai putut.

Vă doresc şi vouă să o ascultaţi live pe Oana Moraru! Măcar o dată. Să trageţi propriile concluzii şi să aveţi propriile revelaţii! Chiar în perioada aceasta se află într-un turneu prin ţară. Dar până atunci, aveţi la dispoziţie şi perspectivele celorlalte mame blogger, alături de care am participat la acest atelier:

1. Dina Taralunga – Copile, din puterea mea te inspiri
2. Bianca Timşa Stoicescu – Anii de acasă (unde casa înseamnă şi grădi)
3. Carmen Radu – Mai ştim să ne creştem copiii?
4. Marina Bliderişanu – “Fiecare dintre noi este o poveste. Povestea începe din copilărie”
5. Laura Gherghe – Un copil educat e un copil câştigat