Prima operație fără ei. Am închis ochii și am încercat să mi-i aduc aproape. Dar nu se forma nici o imagine, nici un sunet, nici în miros. Nu reușeam să mă conectez cu ei. Mă simțeam atât de departe. În primul rând deconectată de mine. Iar sentimentul acesta mă speria mai mult decât ce avea să se întâmple pe masa de operație.
– Aveți copii?
– Da, doi. La ei mă gândeam acum.
– Dar să nu plângeți, ați spus că ați venit cu încredere.
– Îmi pare rău, dar nu cred că pot să îmi rețin lacrimile acum.
Cum aș fi putut? Nu mai știam nici de ei și nici de mine. Mă concentrasem prea mult pe mine, pe toate fricile mele și emoțiile mele. Știam că sunt bine îngrijiți, în siguranță, îi voiam departe de toată situația asta. Dar niciodată nu îi simțisem atât de departe. Nu reușeam să îmi amintesc cum ne-am luat rămas bun înainte să plece la grădiniță în ziua în care a început totul. Mama ei de prezență și conștiență pe care încerc să o practic! Cum fusese vizita lor la spital de peste weekend? Ce ne spuseserăm ultima dată la telefon, chiar cu o zi înainte de intervenție?
Sentimentul acesta de deconectare s-a intensificat după operație, la Terapie Intensivă. Era firesc și încercam să îl primesc așa cum venea. Trecusem printr-o anestezie generală, suferisem o intervenție chirurgicală pe creier, eram singură. Fire, monitoare, ace, o sonda și un cateter de care nici nu îmi puteam aminti când mi-au fost montate. Corpul meu era îndeaproape supravegheat de un asistent medical din cauza unui puls prea scăzut, substanțe care să îl accelereze, analize care să asigure anestezistul că lucrurile decurgeau bine postoperatoriu. Fără spațiu, fără telefon și fără singurul om care mă ținuse întreagă în toate acele zile. Nu era de mirare că nu reușeam să mă adun și că mă simțeam atât de departe de tot.
Detenția la Terapie Intensivă a durat mai mult cu 24 h decât planurile inițiale, dar dimineața mi-a dus eliberarea. Știam că odată reunită cu jumătatea mea aveam să revin. Și acesta era primul pas. Să mă reconectez eu cu mine, să îmi recapăt spațiul, să mă reechilibrez cât de cât emoțional înainte de a lua legătura cu copiii. Fie ea și mentală. Dar mă simțeam o mamă insensibilă, egoistă, iresponsabilă. Mă gândeam doar la mine, la cum să îmi fie mie bine. Îi privasem chiar și de prezența tatălui lor. Măcar de aceste gânduri reușeam să îi țin departe sau le transmiteam și pe ele? Dacă eu mă simțeam atât de neajutorată în situația asta, de sentimentele lor cum mă puteam îngriji?
Ne-am auzit la telefon abia la două zile distanță, în momentul în care m-am simțit mai stăpână pe mine. Păreau bine, neatinși de gândurile mele sumbre. Erau aproape, bucuroși să ne auzim și cu gândul la momentele în care vom găti din nou împreună în bucătăria noastră de acasă. Greu să îți reții lacrimile când știi că șederea ta prin spitale este ceva cu termen nedeterminat. Poți să îi asiguri doar că vor veni vremuri mai bune, cu multe momente împreună.
Vom trece împreună și prin experiența asta. Nu avem cum să îi ținem departe și nici nu intenționăm să o facem. După ce am mai scăpat de bandaje, ne-am văzut și în apeluri video. Au fost curioși să vadă unde mi-a tăiat domnul doctor craniul, să îi vadă pe medic, pe asistenta medicală care mă tratează. Au fost și întrebări firești despre când vii acasă, iar într-un dintre sesiunile noastre private, Albert m-a întrebat când poate să mă atingă.
Miercuri au avut aproape o zi întreagă cu tati și o sală de cinema pentru ei. Eu mă simțeam mai stăpână pe mine, așa că i-am chemat în vizită. M-au îmbrățișat, m-au cercetat, mi-au inspectat compresa, au încercat să tragă cu ochiul sub ea. S-au ciondănit puțin pe eșarfa mea sau pe locurile pe care să le ocupe lângă mine. S-au supărat că nu au putut să intre să îmi vadă salonul, dar s-au bucurat să ne vedem. Mie mi s-a părut că au crescut atât de mult într-un timp atât de scurt, se sprijină unul pe altul, își explică lucruri. Îi simt împreună și mult mai puternici decât mi i-aș fi putut închipui în astfel de împrejurări. Iar lucrul acesta îmi dă și mie putere, răbdare și încredere.
Despărțirea noastră va mai dura o perioadă lungă de acum înainte. Nu știm deocamdată cât de mult, încerc să mă împac și eu cu gândul acesta. Îmi pare rău că sunt nevoită să îi trec prin această experiență, dar sunt încrezătoare că ne vom regăsi resursele și sunt recunoscătoare pentru tot sprijinul pe care îl primim în aceste momente!
Sursa foto: Pixabay.
Îți mulțumesc că ți-ai luat din timpul tău și mi-ai citit articolul. Dacă ţi-a plăcut, a stârnit în tine vreo emoție sau chiar ți-a fost de folos și ai vrea să prinzi de veste imediat ce îl public pe următorul, te invit să rămâi conectat şi cu pagina de Facebook a blogului! 🙂
Denisa, mi-am răsfoit întâmplător emailul in dimineața asta și am dat peste ultimul tău articol. Îmi tremură telefonul în mână în timp ce îți scriu acest mesaj. Te văd și te simt de parcă ai fi la mine în suflet. M-ai răscolit... Nu-mi pot stăpâni lacrimile. Sănătate multă! Nu cred că am vorbit vreodată, față în față, la DPT-urile organizate de Ana și Lavinia, ci doar aici, în online. Dar experiența ta și trăirile pe care le-ai exprimat m-au copleșit. Cât de tare doare să fii mamă... în astfel de momente. Îmi dau seama cât de ignoranta sunt când cred despre mine că sunt cea mai puternică mamă din lume. Cât de neputincioși suntem în fața vieții! Te îmbrățișez! Să găsești puterea de a rezista acestei etape grele din viața voastră!
Bună, Catinca! M-a emoționat foarte mult mesajul tău și îți mulțumesc pentru toată energia bună pe care mi-ai transmis-o! Eu vreau să cred că experiențele acestea vin spre noi cât să ne facă să ne mai trezim și să mai creștem. Nu avem cum să controlăm ce se va întâmpla în clipa următoare, dar noi suntem aici pentru ei! Cu toată frica și neputința. Ai încredere în continuare. Nu ești ignorantă, ești o mamă puternică și plină de resurse pentru copiii tăi! Dacă tu ești bine și ei vor fi. Știu că știi asta! Te îmbrățișez și îți mulțumesc pentru toate mesajele tale de până acum pe blog!
Ai reusit Denisa, te-ai trezit la o noua viata, o nouă tu. Dumnezeu e bun cu toti. Mă bucur că operatia a reusit. Te vei recupera repede si vei fi alaturi de puii tai! Ti-am simtit oarecum trăirile dar si bucuria de o noua șansa. Rabdare si bucura-te de un nou drum! Fii binecuvântată femeie!
Mulțumesc mult, Elena! Da, așa este. Toată experiența aceasta simt că face parte din procesul meu de dezvoltare pe care l-am început acum un an, Copilul interior. A fost o trecere din multe puncte de vedere la nivel individual, m-am deblocat în unele relații apropiate. Dar cred că Dumnezeu, Universul, Forța asta care ne-a creat pe toți are un plan pentru mine și la alt nivel.. Acum m-am deschis și mai mult, vedem ce urmează. :)