Fetița a rămas să ne continuăm discuția. M-a lămurit că nu este sora lor, adică nu era parte a grupului de care mă despărțeam. Locuia pe aceeași stradă cu noi și avea permisiunea să stea cât vrea ea. Asta m-a pus puțin în încurcătură.

Și-a luat bicicleta și m-a însoțit până în fața curții. Când să ne luăm la revedere, jocul copiilor mei a atras-o mai mult decât casa ei. A lăsat bicicleta pe marginea drumului și li s-a alăturat de îndată. Au umplut baloane cu apă și s-au veselit toți trei vreme de o jumătate de oră.

Bărbatului nu-i mirosea a bine:

– Fetița asta este fugită de acasă..

– Hai, nu mai exagera și tu! Ai uitat cum stăteam și noi cu orele la joacă și umblam pe străzi și prin vecini?!

Deși copiii se jucau pe terasa din spate a casei, noi am rămas în fața porții. De teamă să nu-l ratăm pe părintele revendicator și simțindu-ne suspecți pentru o faptă pe care nu o comisesem. La scurt timp a apărut și tatăl fetiței. I-a luat repede urma copilei după bicicleta care acum stătea rezemată de gardul nostru. Cum copiii își continuau joaca în curte, nu ne-a rămas decât să socializăm. Discuția s-a îndreptat inevitabil spre subiectul fierbinte al perioadei. Moment în care am aflat că omul împărtășea mai degrabă fantezii conspirative. Ne-am privit unul pe celălalt și am avut un singur gând:

Dacă el spune că totul este o făcătură, oare cât de mult s-a protejat în această perioadă? Pe el și pe familia lui? Iar acum un membru al familiei lui este la mai puțin de un metru de copiii noștri…

Mi-am propus să nu scriu despre cum se înghesuie oamenii la mare, despre cum nu se păstrează distanța socială, nu se poartă masca și, în general, despre cum nu se respectă regulile. Fiecare se protejează cum crede de cuviință. Am metodele mele de a-mi ventila furia și revolta pe care o resimt față de inconștiență semenilor mei. Însă după articolul Ioanei și, mai ales, după reacțiile stârnite, este greu să stai deoparte. Situația este mai gravă decât mi-am imaginat.

În primul rând, articolul este un semnal de alarmă. Nimeni nu te va plăti să scrii un asemenea articol. Un om care scrie în fiecare zi pentru că și-a asumat o misiune, este asemenea unui medic sau unui profesor. Este un om care îi iubește pe ceilalți oameni. Dacă nu rezonezi cu ceea ce scrie, există butonul de “unfollow”. Sau, pur și simplu, nu mai intri pe site-ul lui. Este alegerea ta. Dar nu este în regulă să îi scrii răutăți în privat sau în comentarii pe pagina de Facebook. Există pe lumea asta oameni care tratează rănile sufletești, care se școlarizează și se specializează pentru astfel de intervenții. Se numesc psihoterapeuți și nu ducem lipsă. Nu te ajută cu nimic să îi scrii Ioanei, ea se imunizează cu fiecare atac. În schimb, tu îți deturnezi atenția de la ceea ce este cu adevărat dureros pentru tine și mai ratezi încă o șansă. Aceea de a te elibera de suferință și din lanțurile inconștienței.

Libertatea înseamnă conștientizarea drepturilor și a obligațiilor.

Suntem contemporani, dar cred că trăim realități diferite. Incredibil de mulți oameni se plâng că le-a fost îngrădită libertatea. Dar dacă te uiți pe rețelele de socializare, plouă cu păreri și teorii dincolo de domeniul de expertiză al autorilor lor. Se pierde din vedere că libertatea aceasta, pe care atât ne-am aparat-o unii dintre noi în ultimele luni, presupune drepturi și un minim de responsabilitate. Iar responsabilitatea este de două feluri: individuală și pentru cei din jurul tău. Dacă tu te simți împăcat cu gândul infectării, este strict o chestiune care te privește doar pe tine, pe familia ta și spațiul tău. Și ești liber să îți asumi orice riscuri vrei tu. Dar libertatea ta se oprește în momentul în care copilul tău îl infectează pe al meu.

Libertatea ta se oprește în momentul în care corpu-ți devine armă biologică și răspândește virusul în masă. Nu mai este vorba doar despre tine și părerea ta subiectivă și neinformată când un medic trebuie să aleagă pe cine salvează și pe cine nu, când nu mai are cine să îngrijească bolnavii din spitale pentru că personalul medical, și așa subdimensionat, acum a ajuns la epuizare. Când țara este pusă pe lista roșie, când economia stă să tragă de tot pe dreapta, când școlile vor rămâne închise în toamnă, iar părinții vor începe din nou să își smulgă părul din cap.

Ne folosim de neîncrederea în autorități ca să ne justificăm iresponsabilitatea. Înțeleg că la școală ne-a fost ucis spiritul gândirii critice, dar dacă tot facem un efort să îl reînviem, haideți să facem o diferență între incompetența autorităților și imaturitatea noastră emoțională. Am devenit un pericol pentru sănătatea noastră.

Ne justificăm iresponsabilitatea prin nevoile copiilor. Dar ce modelăm în copiii noștri când rupem benzile din jurul parcurilor și când nu respectăm regulile? Ce model oferim? Apoi, sigur, ne vom plânge că nu “ascultă de părinți”. Dar ce să vezi?! Prima autoritate din viața copilului este chiar cea părintească. De ce ne revoltăm noi împotriva autorității acum? Tocmai pentru că ne-a înșelat încrederea de prea multe ori. Suferim din această cauză, dar reproducem același tipar.

Am avut o ocazie să ne demonstrăm responsabilitatea și să ne apărăm libertatea. Am ratat-o. În schimb, am demonstrat, încă o dată, că doar cu frică și restricții putem să funcționăm. Istoric vorbind, acesta este modelul de relație cu autoritatea pe care noi îl cunoaștem. Din păcate, nu avem altul mai sănătos. Oricât de incredibil ar părea, rolul autorității în viața noastră nu este să ne abuzeze, ci să ne protejeze prin norme și reguli.

Poate nu crezi că acest virus este real. Îți este mai ușor să dai crezare “conspirațiilor” de pe Facebook, când realitatea din spitale îți este prea puțin cunoscută sau inaccesibilă. Poate ești tânăr și te gândești că, în aceste condiții, toți suntem datori cu o infectare. Dar știi ce? Tu exiști astăzi, pentru că niște triburi din Africa și-au ținut cândva spatele. A venit timpul să reactivăm în noi acel spirit al comunității. Putem începe de aici. Astăzi avem nevoie să avem grijă unii de alții. Încă o șansă. Să nu o ratăm și pe aceasta!

Sursa foto: Pixabay.