– Vreau la mami!

S-a aruncat în brațele lui taică-său și a început să plângă! L-am chemat la mine. I-am spus că și mie îmi este dor de el și că îmi pare rău că suntem nevoiți să stăm departe unul de celălalt. Acum, în clipa aceasta suntem unul în brațele celuilalt și eu îi o dau o rezervă. Să nu uite nici de firul roșu care ne alimentează inimile cu iubire. E în regulă să plângă, pentru că și eu plâng de dorul lui uneori. Și aș mai fi stat acolo cu el cât ar fi avut nevoie, dar a început să plouă și a trebuit să plece. Tot plângând..

M-am întors în salon cu inima grea și corpul tremurând de neputință, dar încercând să găsesc puțină claritate despre cum aș putea să îl ajut să treacă mai ușor peste perioada asta.

Limbajul lor de iubire.

În zilele următoare am mai vorbit câte puțin pe video cu ei, cu el chiar mai mult! L-am întrebat dacă l-ar ajuta să facem o listă cu lucruri pe care și le-ar dori să le facem împreună după ce mă însănătoșesc. Primul  a fost să decupăm animale, iar al doilea cadoul pentru ziua lui de naștere, trenul verde de marfă Lego. Acesta știam că va fi pe listă. Orice listă, nu pierde niciodată ocazia. 🙂

Aveam în minte de câteva zile să le desenez ceva. I-am întrebat dacă au vreo preferință. Ea a vrut arcuri, el mașină. Cu puțina îndemânare de la Dumnezeu și mai multă inspirație de la Google, am reușit să încropesc două desene care să le facă așteptarea mai ușoară.

Întâlnirile noastre.

De luni am început să mă simt mai stăpână pe picioarele mele, iar miercuri am putut să le fac o surpriză împreună cu Bunica. Au venit să mă vadă. Ne-am plimbat de mână prin curtea spitalului în căutare de păpădii. Pe cele galbene și înflorite mi le culegeau în buchete, iar pe cele pufoase le suflam și ne puneam dorințe. Amedeea s-a supărat din nou pe mine că nu am vrut să îi împărtășesc dorința mea, dar am îmbunat-o cu cea de data trecută. Au o magie aparte pufii de păpădie asupra stării mele și nu risc să se risipească. 🙂 În momentele de repaus, ne distram jucând telefonul fără fir, pe care ei uneori îl defectau intenționat sau foloseau glume de toaletă spre disperarea bunicii.

Au mai fost și lacrimi. Unele de dor, altele pentru că s-au pierdut niște activități în săptămâna altfel la grădiniță. Dar am făcut și aici un plan. Vom stabili o excursie de weekend în care ei vor alege ce vor să facă. Prima oprire a fost stabilită. Dino Park, unde prevăd că ne vom petrece întreaga zi. Anul trecut ne-a reținut și parcul de distracții de la ieșire și se pare că nu l-au uitat. Pregătim pușculița.

Vineri ne-am întâlnit din nou. În formulă completă pentru a doua oară într-o lună. Nu prea știau de cine să se bucure mai întâi. Cu cine să se țină de mână. Erau plini de energie, ar fi zburdat peste toată întinderea, s-ar fi cățărat pe fiecare gard sau bordură. Ar fi plecat și în căutare de noi pepiniere de păpădii, dar ce parteneri de joacă erau porumbeii și vrăbiile. Mie mi-ar fi plăcut să mă simt mai stăpână pe corpul meu și să putem să explorăm și mai mult vegetația din curtea spitalului.

În ziua de Paște am petrecut cel mai mult timp împreună. Au uitat să aducă grâu pentru porumbei, dar nu au dus lipsă de activități. Curțile celor două spitale prin care ne facem plimbările sunt destul de ofertante. Iar ei nu au probleme în accesarea creativității. De data aceasta au curățat natura adunând toate crengile uscate de pe trotuar. Apoi și-au făcut din bolovani cretă și au desenat pe bordură. Iar când s-au plictisit, au început să caute comori în pământ. La început cu mâinile. A trebuit să închidem ochii la praful care se aduna pe încălțările noi, dar nu aveam cum să împiedicăm acel proces natural de învățare. Întâlnirea nu se putea încheia altfel decât în ciocnit de ouă. Unul nu a scăpat întreg, chiar și campionului i-au găsit punctul vulnerabil. 😀

Momentul de rămas bun..

Despărțirea nu este ușoară nici acum pentru Albert, dar nu mai pleacă plângând. Se întristează, mă ia în brațe, se uită în ochii mei și îmi spune că îi va fi dor de mine. Știe că acesta este ultimul spital, de aici voi pleca direct acasă. Și că au mai rămas câteva săptămâni. Mă întreabă câte. Mie îmi e ciudă că nici măcar nu pot să îl strâng în brațe pe cât de mult mi-aș dori, dar încerc să îi susțin lui emoțiile, fără să mă las copleșită de ale mele.

Amedeea este într-o perioadă mai de Prințesa Războinică. Ea îmi spune că îmi dă putere și curaj. Debordează de energie și voință și acum verifică dacă vreo mișcare de-a ei mă dezechilibrează. Am și cu ea momentul de îmbrățișare la finalul fiecărei întâlniri, dar cel mai mult îi place să mă conducă până la intrarea în spital și să mă vadă cum merg în direcția scărilor. Sunt firi diferite și sunt în etape diferite.

Nu eram pregătită să gestionez această situație. Așa cum nu am fost în alte mii de situații de când sunt mamă. Încă învăț și înțeleg că procesul acesta nu se va opri niciodată. Nu pot să îi feresc de suferință. Tot ceea ce pot eu să fac este să le fiu alături. Cum fac asta în aceste moment? Trec prin propriul meu proces, accept ce mi se întâmplă și îi susțin și pe ei să treacă prin al lor.

Voi ați trecut prin despărțiri de lungă durată de copiii voștri? Cum ați gestionat perioada? Mi-ar fi de folos să mă inspir și din poveștile voastre. Iar dacă aveți și alte sugestii pentru mine, le aștept cu mare deschidere. 🙂