La prima experiență am mers însoțită de mătușa mea. De fapt, eu am fost cea care a însoțit-o. Pentru că la fiecare strigare ea apărea la întâlnire cu o religiozitate mai ceva ca la slujbele de duminică de la biserică. Pe care, credeți-mă, rareori le rata! Nu îmi explicase nimeni ce este cu votul ăsta. Știam doar cât așteptasem eu momentul. În mintea mea era egal cu am devenit om mare, părerea mea contează și poate produce un efect, eu contez pentru lumea din jur. Primul meu vot l-am dat pe scutirea de armată a băieților din generația mea.
Au trecut de atunci câțiva ani buni. Timp în care eu am pierdut niște ocazii de a-mi expune părerea din nou printr-o ștampilă lăsată pe un buletin de vot. Aș fi tentată să spun că multe dintre ele m-au prins departe de adresa trecută în cartea de identitate. Dar la un calcul rapid, din 2008 am același domiciliu. Și acela este în București, unde mi-am petrecut mare parte din ultimii 15 ani din viața mea. De-a lungul lor, m-am folosit de dreptul meu de vot doar în 75% din dățile în care ne-am desemnat aleșii. Restul de procente le-am dormit în papuci. Dacă nu ar fi fost referendumurile cu suspendarea președintelui, somnul mi-ar fi fost mai lung și mai dulce.

Pe spatele lui, buletinul meu are ștampilă cu o singură dată din 2016. Deși este anul în care s-a votat de două ori…
Alegerile din 2016 ne-au găsit într-o altă stare de spirit. Eram mai cu zvâc după cele din 2014, dar eram și părinte. Las-o, mă, că merge și așa! nu mai era o opțiune. Politica privea din ce în ce mai mult viitorul copiilor noștri, dacă de-al nostru nu ne mai interesa.
Ne mutaserăm de 3 ani din garsoniera de domiciliu și eram în prag de altă mutare. Weekendurile cu doi copii mici erau așa cum erau. Omu’ avusese ceva de rezolvat pe la casă și votase în satul în care urma să ne mutăm. Domiciliu îl avea în continuare în București, dar avea și viză de flotant. O făcuse cu 2 săptămâni înainte de alegeri, pentru înscrierea copilului la grădiniță. Eram convinsă că PSD-ul nu va avea nicio șansă chiar și fără votul meu. Dar la ora 20.00 nu m-a mai răbdat inima. După ce m-am asigurat că toată lumea e liniștită, mi-am luat tălpășița spre secția de votare. Am ajuns cu 10-15 de minute înainte de închidere, dar apoi am putut să mă întorc acasă împăcată că îmi făcusem datoria de cetățean al acestui oraș. Din care urma să ne mutăm, dar de care nu ne despărțeam.
Cât de ușor poate trece pe lângă tine o zi pe care o regreți ani la rând apoi?
Apoi au venit alegerile parlamentare din toamnă, care ne-au găsit prinși în iureșul nostru obișnuit. Încă în vria mutării, copiii mai miorlăiți decât în restul săptămânii. Eu nu îmi găseam portofelul cu buletinul. L-am căutat de câteva ori până s-a făcut prea târziu ca să mai ajungem la secția de votare din București și m-am dat bătută. Câteva ore mai târziu, mă trezeam într-o poveste urâtă care durează până în ziua de astăzi. Trei zile mai târziu am găsit și portofelul, dosit sub un maldăr de haine aruncate alandala în dressing.
De fiecare dată când ajungeam în Piața Victoriei la proteste, simțeam că nu am niciun drept să fiu acolo și să strig împotriva guvernului. Nu eu îl ajutasem să ajungă în această poziție?! De fiecare dată când democrația a fost serios atacată de interesele unui grup infracțional, și atunci m-am simțit vinovată. E adevărat, cu voturile noastre poate nu reușeam să împiedicăm ciuma roșie să pună stăpânire pe țară, dar câți ca noi au stat acasă? Din păcate, prea mulți…

Se mai trage și turul următor, peste 4-5 ani. Până atunci, stai și rabdă..
Ne plângem de sistemul de sănătate, de cel educațional, de instituțiile statului, în general. De toate câte merg prost în jurul nostru și ne despart de imaginea unei țări civilizate. Însă, atunci când vine timpul să ne exprimăm indignarea prin exercitarea dreptului de vot, parcă ne spală cineva creierul. Degeaba ne înecăm apoi în păreri de rău și mai strigăm în piețe (dacă ne deranjăm să ieșim din casă și atunci). Roata se întoarce o dată la 4-5 ani, puterea se află în mâinile noastre doar o zi, și aceea trecătoare. Dacă nu ai ieșit la vot pentru că ți-ai rătăcit portofelul cu buletinul în el, pentru că tu nu faci politică și nu te interesează deloc subiectul, pentru că nu ai pe cine să alegi, pentru că ai altceva mai important de făcut, atunci nu te mai plânge! Stai și rabdă! Se mai trage o dată turul următor, peste 4-5 ani. Și tot așa, până vom rămâne aici noi între noi, gârboviți de ani și sisteme din ce în ce mai șubrede, la voia întâmplării prin spitale, cu copii plecați prin țări străine, pentru că într-a lor nu se putea trăi.
Eu mi-am învățat lecția!
Duminică, 26 Mai, este ziua în care îmi scot buletinul la plimbare. Îmi place mai mult melodia aceasta a lui Smiley decât cea cu pierdut buletin. Mă voi asigura că voi putea ajunge la secția de votare cu mult înainte de ora închiderii. Duminică și ori de câte ori vom fi chemați să ne desemnăm aleșii. Cu religiozitate, așa cum făcea mătușa mea și cum fac mulți din generația ei. Votez în primul rând pentru noi, pentru că avem nevoie de o țară onestă în care să ne ducem traiul până la sfârșitul zilelor. Votez și pentru copiii noștri. Dacă vor rămâne aici sau nu, alegerea le aparține. Dar măcar să poată să aleagă, nu să fugă fără să se uite în urmă dintr-o Românie care nu le lasă altă opțiune. Nu ți se pare că momentan este un mare hău între ceea ce trăim noi și modul în care îi creștem pe ei? Să fie blânzi și buni, empatici și cu încredere în ei, să se exprime liber și să nu accepte nedreptățile. Lăudabile idealuri, dar dacă vor ajunge aproape de ele, vor supraviețui într-o țară condusă de jmecheri?

Politica este ca un cancer.
Știu că este greu să mai ai încredere că se va mai schimba ceva. Însă, dezangajarea este o soluție? Tu crezi că această clasă politică se va mai schimba vreodată? Vezi și tu, ca și mine, oameni care ocupă un scaun în Parlament de când te știi. Unii se plimbă de la un partid la altul, după cum bate vântul puterii. Iar când nu mai pot, lasă scaunul nepoților și amantelor. Nu, să mai stăm deoparte nu mai este de mult timp o opțiune! Dacă încă mai stai pe gânduri și nu ești convins că duminică nu este în avantajul tău să stai acasă, te las cu vorbele lui Vlad Voiculescude de la Webstock 2018:
Într-o anumită măsură, politica este ca un cancer, atunci când îți afectează viața personală este posibil să fie prea târziu!
Sau poate asta te va convinge să NU stai acasă.
Foto credit: Mihai Răitaru.
Îți mulțumesc că ți-ai luat din timpul tău și mi-ai citit articolul. Dacă ţi-a plăcut, a stârnit în tine vreo emoție sau chiar ți-a fost de folos și ai vrea să prinzi de veste imediat ce îl public pe următorul, te invit să rămâi conectat şi cu pagina de Facebook a blogului! 🙂
Comments