De curând s-au împlinit patru ani de la momentul celor două liniuţe dătătoare de bucurie. A primelor două, pentru că un an şi jumătate mai târziu ne luau prin surprindere altele două.. Porneam atunci pe un drum pe care îl alesesem amândoi, oarecum într-o firească necunoştinţă de cauză. Trăiam evenimentul împlinirii iubirii noastre sublime. Câteva luni la rând îl visasem şi disperasem după el, iar acum era aici!

Numai că nu tot ceea ce vedem prin filme se aplică şi în viaţa reală. Un copil nu vine la pachet doar cu momente înălţătoare pentru cuplu, aşa cum unii dintre noi ar putea crede înainte de această experienţă. Dimpotrivă…sau poate m-a lovit pe mine prea dur realitate în faţă, de el nici nu mai vorbesc! În general, eu fac parte din categoria oamenilor care nu se pot concentra deodată şi în egală măsură pe două lucruri diferite. După ce am devenit mămică pentru prima dată, mărturisesc că am cam pus în cui grija pentru cuplu, iar după naşterea celui de-al doilea copil, chestiunea a devenit certitudine. M-am cufundat aproape cu totul sub pătura pufoasă şi confortabilă a maternităţii şi nu am mai scos nasul de acolo decât pentru perioade scurte de timp, atât cât să mă asigur că el este încă prin preajmă şi să îl asigur pe el, dar şi pe mine, că mă voi întoarce cândva. Nu este un lucru de care să mă simt mândră, dar dacă ar exista posibilitatea unui nou început, probabil că aş repeta acelaşi scenariu. Pentru mine maternitatea a fost şi este o experienţă totală. Este probabil cea mai frumoasă şi mai intensă perioadă din viaţa mea şi nu m-am sfiit să îi acord exclusivitatea cuvenită. Am vrut să fiu acolo non-stop, alături de ei în tot şi în toate. Nu aş fi putut altfel, meseria de mamă mi s-a potrivit mănuşă. În cei peste trei ani de mămiceală am “profesat” cu normă întreagă, excepţie cele şase luni dintre sarcini, cât timp am fost nevoită să îmi reiau job-ul. Nu am precupeţit nici un efort şi toate resursele mele au fost canalizate într-o singură direcţie, cea a copiilor. În contextul acesta, eu nu eram o prioritate pentru mine şi implicit nici pentru el.

Cunosc teoria şi sunt conştientă că aceasta nu este calea spre o viaţă echilibrată. Nu puţine au fost dăţile în care am simţit că mi-am întins limitele până la epuizare, lucru nu tocmai înţelept, ba chiar lipsit de beneficii pentru mine şi pentru cei apropiaţi. Acum încerc să iau lucrurile treptat şi să îmi acord pauze mai mici sau mai mari. Chiar dacă unele aspecte ale abordării bunicilor mă înnebunesc, ştiu că nu se poate întâmpla nimic grav şi nici eu nu sunt o mamă mai puţin bună, cât timp cei mici vor rămâne în grija lor pentru câteva ore sau chiar zile. Evident că nu îmi iese mereu, că nu mă las dusă de lângă ei uşor, dar m-am convins că schimbarea “anturajului” este de folos atât copiilor cât şi mie. Şi mai presus de toate, cred că a venit vremea să mă întorc cu faţa şi spre noi doi.

Prima revelaţie am avut-o prin primavară. Îi lăsasem pe cei mici cu bunica, nu pentru vreo plimbare romantică, ci pentru a le căuta tot lor încălţări. Ne-a luat prin surprindere faptul că  mergeam pe strada ţinându-ne de mână. Nici nu ne mai aminteam când făcusem asta ultima dată! De obicei alergam în direcţii diferite pentru a ţine aproape o minge de energie şi un bolovan ce tocmai prinsese gustul mişcării. Ne simţeam ca la primele noastre întâlniri. În acel moment am înţeles cât de înşelătoare fusese acea iluzie adolescentină cu ei doi atât de uniţi de legătura unică şi indestructibilă creată de apariţia copilului. De fapt, îmi era limpede că lucrurile stau tocmai invers, iar aceasta idee mi-a fost confirmată o lună mai târziu de către Esther Perel. La conferinţa susţinută în luna iunie la Bucureşti, ea ne spunea că primii cinci ani de viaţă ai copilului sunt cei mai grei pentru cuplu. Evrika! Un adevăr pe care îl simt pe propria-mi piele şi încă nu am depăşit perioada. Nu e de mirare că tot mai multe cupluri se despart în perioada aceasta. Pare a fi un fel de “scapă cine poate şi cum poate!”

Nu am trecut de cei cinci ani şi oricât de greu ne este uneori sau oricât de solicitanţi sunt copiii, nici nu îmi doresc să treacă timpul mai repede decât trece deja. Tânjesc doar după un anumit echilibru între grija pentru ei şi atenţia pentru noi doi. Din când în când reuşesc, de cele mai multe ori nu. Dar este mai bine decât era acum un an şi asta îmi dă speranţă. Adaugăm şi puţin efort şi cred că ar trebui să fim pe drumul cel bun. De data aceasta cu aşteptări ceva mai realiste, fără imagini de Hollywood în minte, dar cu mai multă îngăduinţă pentru noi înşine şi niscaiva înţelepciune dobândită de-a lungul timpului.

Sursa foto: aici.