– Bună ziua! Am venit şi noi pentru nişte analize de sânge, un copil şi un adult.

– Aveţi recomandare?

– Copilul da, eu vreau să le fac pe cele din setul anual. Din call center mi s-a spus că nu am nevoie de recomandare pentru ele.

– Aveţi programare?

– Ăăăăăă..nu….

– Nici copilul, nici dvs?

– Nuuu…

– Staţi puţin să verific… Nu, nu se poate, la 11.00 se termină programul. Vreţi să vă fac programare pentru luni?

– Staţi puţin, este vorba de o înţepătură. Şi pentru asta îmi trebuie programare?!? Măcar pentru copil. Nu se găseşte o fereastră, ceva? Un exudat faringian la dvs. se face cu programare şi recomandare de la medic, la clinica din Băneasa l-am făcut şi fără una şi fără cealaltă. Din câte văd, pe siglă scrie tot Regina Maria..

– Îmi pare rău, fără programare nu se poate! Sâmbăta sunt mai puţine centre deschise.

– Mda.. mulţumesc pentru nimic!

Şi ne întoarcem de unde am plecat, cu tot cu abonamentul VIP..

Sun în call center şi după aproape 5 minute îmi preia cineva apelul. Încep să îi povestesc domnişoarei de la celălalt capăt al firului despre situaţia noastră. Îmi confirmă şi dumneaei că fără programare nu poate să facă nimic pentru mine. Cred şi eu, dacă din clinică nu a putut să mă ajute nimeni… Pe la jumătatea discuţiei îşi dă seama că am nu ştiu ce abonament VIP şi trebuie să mă transfere către o altă persoană. Reiau povestea, cu speranţa unei minuni într-o zi de sâmbătă.. Până la final, nu am reuşit să îmi dau seama ce avantaj îmi aducea VIP-ul, că se pare că analizele tot nu puteam să le facem. Aaa, am mai cerut o programare pentru mamografie, să fie măcar cu folos discuţia asta care ducea nicăieri, dar şi aceea tot cu recomandare de la medic.

Rişti ca să cîştigi… încredere în oameni!

În tot acest timp, cât am stat la discuţii în telefon cu legătura mea VIP, mă tot gândeam la clinica din Băneasa. La atmosfera primitoare de la pediatrie, de la etajul 3. La cât de amabil fusese întreg personalul de acolo data trecută când le trecusem pragul. Acum alesesem Lujerului doar pentru că era puţin mai aproape de casa noastră. Eram la limită şi cu timpul, dar Waze-ul îmi dădea mai puţin de 20 de minute până acolo. O bună bucată de drum am mers cu inima îndoită, gata în orice clipă să o cârmesc spre casă. Albert deja începea să se plângă de foame. Până la urmă, mi-am zis că singura pierdere ar fi un ocoliş mai mare şi am apăsat acceleraţia în direcţia clinicii din Băneasa. Acum, parcă îmi doream şi mai mult să îmi verific teoria diferenţei de abordare dintre cele două clinici.

Omul sfinţeşte locul!

Am ajuns la recepţie la ora 10.25 şi mi-am început poezia:

Bună ziua! Avem şi noi de făcut de nişte analize de sânge. Ştim că ar trebui să avem programare, dar nu avem. Există vreo posibilitate să recoltăm astăzi la dvs.?

După ce doamna din recepţie a verificat cu asistentele de la recoltări, a revenit:

La 10.30 ar trebui să vină şoferul să ridice probele. Mai sunt două persoane în faţa dumneavoastră. Eu vă listez şi vedem dacă reuşim. 

Am fost mai mult decât încântată de răspuns. Chiar dacă nu reuşeam să recoltăm, eram mai împăcată cu situaţia. Măcar m-am simţit luată în seamă, auzită. Cineva s-a preocupat cu adevărat de solicitarea mea şi, cel mai important, a încercat să mă ajute. Nu s-a ascuns în spatele unor proceduri rigide şi a unor formule standard de adresare. Am simţit că discut cu un om, nu cu un robot. Şi asta contează mult. Pentru mine, cel puţin, dar sunt sigură că nu sunt singura. Acesta este principalul motiv pentru care de acum înainte voi alege să străbat 5-6 km în plus până în Băneasa. Pentru că abordarea şi spaţiul ni se potrivesc mult mai mult mie şi copiilor. Iar sâmbătă nu am plecat din clinică fără să trimitem probe spre laborator. Şi asta doar datorită bunăvoinţei oamenilor de acolo. Deşi era zi de weekend, vreme frumoasă afară şi aproape de încheierea programului. 

Jos pălăria!

Ne era teamă de moment, era prima recoltare a lui Albert după mult timp. De aceea mă gândisem iniţial să facem analizele împreună şi să vadă procesul desfăşurându-se mai întâi la mine. Chiar dacă s-a speriat puţin când a văzut acul şi a început să plângă imediat ce asistenta i l-a băgat în venă, nu s-a smucit nici o clipă. Cred că l-a ajutat mult şi faptul că asistenta care îl ţinea de mână i-a spus că poate să plângă şi să strige tare, dacă vrea. Nu i-a promis nici ciocolată şi nici bomboane, doar i-a acceptat emoţiilor, frica. Şi pentru acest fapt, eu îmi exprim încă o dată aprecierea pentru atitudine şi profesionalism. Poate părea bizar, dar uite că aşa ceva nu se găseşte peste tot. Nici măcar în cadrul aceleiaşi reţele private de sănătate.