Fără să îmi fie cu deochi, fără să am cine știe ce rețetă miraculoasa știută doar de mine, dar durerile s-au ținut departe de capul meu de-a lungul timpului. Până la otita din ianuarie – din câte îmi amintesc și ea o premieră în dosarul medical – , când norocul mi s-a schimbat brusc. Însă nimic de nesuportat. Am pus totul pe seama procesului de recuperare al unei urechi destul de grav afectată. O spunea medicul ORL care mă ținea sub observație, nu eu.

Imediat după începerea tratamentului, durerile au cedat. De la un control la altul, situația se prezenta din ce în ce mai bine.  Preventiv, primisem și o trimitere către niște investigații mai amănunțite, dar nu a fost nevoie să mă folosesc de ea. Până acum 1 săptămână și jumătate, când durerile au revenit sub o altă formă, una mult mai agresivă față de ceea ce cunoscusem în toată perioada.

Chiar și așa, nu am dat fuguța înapoi la medic, mi-a fost mai comod să mă întind pe justificări de tipul: astenia de primăvară, schimbările bruște de temperatură, o mai fi bubuit ceva prin aer, oboseala obișnuită. Până când pulsațiile dureroase ale creierului m-au făcut să pun mâna pe telefon și să îmi programez examenul de tomografie computerizată. Rezultatul i-a făcut pe medici să mă infiltreze de urgență printre programările de la RMN, iar diagnosticul nu s-a lăsat așteptat: abces cerebral , un suvenir al otitei de prin iarnă, confirmat de toți medicii.

Nu mi-a fost ușor să îmi organizez ideile pentru expunerea de mai sus. Experiența nu s-a așezat cu totul, tratamentul este în curs de desfășurare, curajul și frica își dispută supremația, dar sunt recunoscătoare că am descoperit problema la timp și sunt încrezătoare! Cuvintele s-au furișat de mine pe sub patul acesta de spital, dar am simțit să vă rog să:

NU vă neglijati NICIODATĂ corpul și semnalele lui!

Sursa foto: Pixabay.