De când am început să scriu pe blog am vrut să aflu cât mai multe despre cum o pot face mai bine. Am frecventat câteva cursuri, dar mai ales conferințe pe tema blogging-ului. Cum au reușit alții să atingă succesul? Care este rețeta? Care sunt pașii care să mă ducă acolo unde îmi doresc…sau acolo unde credeam eu că îmi doresc. Cum îmi descopăr misiunea? Cum îmi conturez o strategie și cum fac să mă țin de ea? Ca orice om aflat la început de drum, îmi doream să aflu cât mai multe lucruri concrete.

Până la un anumit punct, informație există, dar nimeni nu intră în amănunt. De la acest punct încolo trebuie să îți găsești drumul tău. Începi să ai impresia că știi din toate câte ceva și totuși nu cunoști nimic. Eu am început să mă întorc acasă din ce în ce mai confuză. Ori nu reușeam să apuc firul de niciunde, ori simțeam că sugestiile nu mi se potrivesc mie, contextului în care mă aflu, abilităților mele sau chiar angajamentului pe care eram dispusă să mi-l iau față de acest blog. Pentru că de multe ori ne place să privim doar vârful icebergului, nu? Când începem să intuim ce se ascunde în adâncuri, puțini suntem cei care nu ne codim.

Liniște sau împăcare cu sine și cu starea de fapt a lucrurilor?..

Lumea percepe la mine o oarecare liniște soră cu relaxarea și siguranța de sine. Mai întâi, am șimțit asta în rolul de mamă. Ușor, ușor această percepție parcă începe să se răsfrângă și asupra statutului meu de om cu blog. Eu nu mă simt chiar relaxată pe nici unul dintre subiecte. Însă, pe măsură ce trece timpul și acumulez experiențe, încep să îmi dau seama cam pe unde mă poziționez, ce mi se potrivește sau nu, care îmi sunt resursele și limitările, convingerile, ce este în acord cu mine sau nu, în ce sunt dispusă să investesc. Și mai cred că orice lucru bine făcut are nevoie de timp, răbdare, efort și perseverență, încredere și credință. Nimic nu apare peste noapte.

Pentru mine, blogul trebuie să reflecte cine sunt eu și etapa la care mă aflu într-un anumit moment. Modul în care scriu, frecvența cu care o fac, subiectele pe care le abordez, toate spun ceva despre mine, despre preocupările și temerile mele, despre lucrurile care mă fac să vibrez sau dimpotrivă. Nu am o strategie și nici un calendar editorial. Cu toate că le intuiesc importanța în performanțele unui blog, încă nu am ajuns acolo. Pentru că organizarea și structura nu sunt punctele mele forte. De fapt, lipsa lor reprezintă unele din acele limitări despre care vorbeam mai sus. Limitări care, până la blog, mă afectează pe toate planurile. Inclusiv în viața personală, în relația de cuplu și în educația copiilor.

“Scrisul este un proces de creștere personală.”

Sâmbăta trecută, la întâlnirea lunară Digital Parents Talks organizată de Parenting PR, în cea de a doua parte a evenimentului, le-am ascultat pe Mia Munteanu (www.thenatureproject.ro) și pe Raisa Beicu (www.raisabeicu.ro). Discursul lor nu a urmat desfășurătorul, dar pentru mine, în acest moment, a fost mult mai de impact decât ar fi fost o altă discuție tehnică despre Social Media.

S-a vorbit foarte mult despre scris. Despre faptul că scrisul nu este de ici, de acolo. El este un proces dependent de cel care îl practică și de cine este el în viața offline. Scrisul are nevoie de exercițiu, de structură și organizare, de disciplină. Nu prea merge să scrii din joi în Paști și să te aștepți să ai rezultate wow.

Nu poți să scrii bine dacă nu citești mult. Este un lucru pe care l-am mai auzit și pe care chiar l-am experimentat. De fiecare dată când citesc, scriu mult mai ușor. Iar când Raisa a spus că își ia concediu de 3 săptămâni pentru a citi, mi-am amintit de ideea mea de vacanță la care am început să tânjesc de aproape un an: o săptămână doar eu și câteva cărți. Este o idee care mă încântă și care mă sperie totodată. Nu am curaj să o pun în practică încă, dar sper sa fie pe lista de anul viitor.

Pentru tine, cel care nu ești pasionat de scris!

Cred că fiecare dintre noi are ceva drag sufletului lui, ceva care îl face să se simtă viu. De fiecare dată când ne spunem că nu avem timp de investit în acel ceva, probabil ne mai îngropăm o bucățică de suflet. Este ca și cum am avea timp pentru orice altceva, mai puțin pentru noi.

Timpul este o resursă limitată in zilele noastre, iar arunci când ai un copil mic sau mai mulți, situația devine și mai potrivnică. Este ușor să te lași dus de val. Vei incepe să te plângi, așa cum am făcut-o și noi, cei din sală, săptămâna trecută. Nu cred că este nimic greșit nici în a te plânge, pentru că după asta s-ar putea să capeți o nouă perspectivă. Să faci o nouă evaluare a resurselor, o nouă prioritizare și să te pui și pe tine în capăt de listă de data aceasta. Este acesta un act de egoism? Poate! Dar nu ar fi mai greșit să îți refuzi accesul la o sursa de vitalitate?

Dacă îți cunoști pasiunea sau doar o nevoie și nu știi de unde să începi, îți las aici 3 sugestii pe care le-am luat cu mine sâmbătă. Nu este pentru prima dată când le aud și s-ar putea ca nici ție să nu îți fie străine. Dar știi cum se spune: repetiția este mama învățării.

1. Stabilește-ți obiectivele și începe cu pași mici.
2. Dacă simți că nu ai suficient timp, trezește-te cu 20 de minute mai devreme. Dacă nu poți, poate că este nevoie să te culci seara cu 20 de minute mai devreme. Poate acest articol îți va fi de ajutor.
3. Nu pune mâna pe telefon imediat ce faci ochi! Știm cu toții cât de ușor cele 5 minute de Facebook se pot transforma în 50.

Concluzia mea..

Dincolo de ce să facem și cum să facem, avem nevoie de oameni care să ne inspire, care să reînvie emoțiile de început. Nimeni nu deține rețeta perfectă pentru tine, dar ajută să dai, măcar din când în când, peste niște oameni care să te scoată din amorțeală.

Mulțumesc Parenting PR pentru organizare, Lidl pentru susținere, Ok Center pentru găzduire și Mihai Răitaru pentru poze!

Foto credit: Mihai Răitaru.