Am plecat din Tei spre Piața Victoriei în jur de ora 20.20, după ce am lăsat copiii cu bunica. Am vrut să parchez mașina la Ștefan Cel Mare și să folosesc metroul. Până să îmi pun planul în aplicare, am aflat că stația din Piața Victoriei este închisă. Nu aveam decât să mă apropii cu mașină cu tot. La radio ascultam știri de ultimă oră despre cum jandarmii au început să folosească tunurile cu apă și grenadele cu gaze lacrimogene. Am stat câteva zeci de minute în trafic, dar în cele din urmă am reușit să găsesc un loc de parcare pe Bulevardul Ion Mihalache.
Fără soț acasă, plecasem singură. Aproape fără voia lui, dar cu asigurare din partea mă că mă voi ține în siguranță. Înaintam și mă minunam de ce vedeam. Pe trotuar circulau oameni mulți în ambele sensuri. Unii mergeau ca și mine înspre Piața Victoriei, alții se îndepărtau. Grupuri și grupuri, unele mai silențioase, altele mai vocale. Mulți părinți cu copii mici adormiți în cărucioare sau în sisteme de purtare. La intersecția cu Banu Manta un polițist îi explica unui taximetrist de ce blocaseră bulevardul:
Se bat ăștia cu jandarmii, de-aia nu vă lăsăm să treceți!
Ceva mai încolo, parcă rupți de realitatea noastră a celorlalți, niște tineri petreceau într-un restaurant.
Cred că am ajuns aproape de Piața Victoriei pe la 21.30. Atmosfera pe care am găsit-o nu m-a făcut s-o iau la fugă. Oamenii erau destul de pașnici, așa cum îi văzusem și în alte dăți. Câțiva erau așezați pe trotuar, unii se plimbau de colo colo, alții rămâneau pe loc și își continua indignați discuțiile despre situația în care ne aflăm. Din când în când se mai scanda câte un PSD, M**e PSD!, dar cam la asta se rezuma totul. Am înaintat puțin spre Piață, doar atât cât să mă simt în siguranță.
După nici 10 minute s-a auzit o bubuitură și lumea a început să o ia la fugă spre Bulevardul Titulescu. M-am panicat puțin, însă am încercat să mă mișc odată cu mulțimea, mai ales că aerul devenea irespirabil. Mi-am ascuns nasul în tricou, dar degeaba. Ochii îmi lăcrimau deja, iar gâtul începea să mă usture. Am grăbit pasul și am ajuns aproape de ieșirea din Pasajul Victoriei. Mi-am găsit cu greu un loc pe urechile podului de deasupra pasajului și am rămas acolo. La puțin timp, tramvaiele au fost oprite de protestatari și fiecare om care cobora primea aplauze și încurajări de:
Haideți cu noi!
Unul dintre vatmani jubila de bucurie că nu mai poate înainta, și-a aprins o țigară și a primit toate uralele noastre ori de câte ori i le acordam. Toată lumea era revoltată și se scanda împotriva Jandarmeriei, dar cei 2-3 jandarmi aflați în apropierea noastră nu au pățit nimic. Oamenii au rămas pașnici în continuare, unii chiar fără să își piardă simțul umorului. Mulți dintre ei foarte tineri. Mă simțeam singură doar pentru că nu mă însoțeam și eu cu cineva cunoscut. Dar atât.
Norocul a făcut ca la scurt timp, la 2-3 persoane distanță să o zăresc pe Ina. M-am lipit de ea și de grupul ei de prieteni și așa am rămas până la final. Am mai stat pe loc cam 30-40 de minute, am scandat după fiecare bubuitură care se auzea, după fiecare lumină roșie și nor de fum pe care le distingeam. Nu puteam să vedem prea multe de unde eram, dar judecând după ce vedeam în jurul nostru, nu înțelegeam de ce se mai aruncă grenade cu gaze lacrimogene în aer. Când ni s-a părut că lucrurile s-au mai liniștit, am îndrăznit să ne apropiem din nou de Piață, dar fără să depășim perimetrul turnului BRD. Oamenii continuau să fie nemulțumiți de întorsătura pe care o luaseră lucrurile, însă nici vorbă de acte de violență. Am putut chiar să merg să semnez în liniște petiția #FărăPenali.
Toată minunea a durat 10 minute, apoi jandarmii ne-au împins iarăși înspre Titulescu, de data aceasta chiar mai departe. Gazele începeau să se simtă din nou, ochii să ne lăcrimeze, gâtul și pielea să usture. Am putut să observ că tramvaiele nu mai erau staționate, iar în zonă apăruseră mașini de jandarmi. În goana noastră, am văzut cum un jandarm dintr-o mașină a scos un spray și a pulverizat pur și simplu în direcția unui protestatar. Atât cât am apucat eu să surprind din scenă, fără un motiv întemeiat. A fost momentul în care Piața Victoriei a fost evacuată.
La insistențele soțului, probabil îngrozit de scenele de la TV și de numărul răniților, am plecat spre mașină. De una singură, tot așa cum venisem. Era ora 12 noaptea și în urmă rămâneau echipaje SMURD care acordau asistență medicală pe loc, iar pe străzi oamenii scandau:
Ieșiți din casă dacă vă pasă!
Când am ajuns acasă și am văzut la TV că Jandarmeria își continua acțiunile pe străduțele din jurul Pieței Victoriei, unul dintre lucrurile pentru care m-am simțit recunoscătoare înainte să pun capul pe pernă, a fost că am reușit să îmi păstrez integritatea corporală aseară și sper eu că și libertatea de exprimare..
Sunt mărturii peste tot pe Facebook de la prieteni care au stat în diverse colțurile ale Pieței. Toți spun același lucru: oamenii au venit să protesteze pașnic și așa au făcut. Nimeni nu a înțeles de ce acea desfășurare de forțe. Astăzi, în conferința de presă a Jandarmeriei Române au fost anunțate 33 de rețineri. Probabil nu au fost prinși toți. Or fi fost 100, poate mai mulți. Dar toată lumea se întreabă același lucru: Cum de nu au putut fi extrași din mijlocul unei mulțimi de peste 100.000 de oameni? Așa, mai bine ne-au gazat pe toți și ne-au dat stingerea..
E trist, foarte trist ce se întâmplă, iar acesta este unul dintre acele momente în care începe să îmi pare rău că am făcut copii!!!
Cei care scriem despre creșterea personală și a copiilor nostri, despre cum să ne facem viața mai frumoasă nouă și copiilor, evităm să aducem pe blogurile noastre subiecte politice. Dar este greu sa nu scrii despre ceea ce se petrece în această perioadă, nu te poți preface că nu se întâmplă nimic. Despre îngrijorările, gândurile și perspectivele colegilor de breaslă puteți sa citiți accesand linkurile de mai jos:
1. ADN de femeie – Tara fără copii. Acolo s-ar putea sa ajunga România.
2. Carmen Radu – În ce fel de țara va crește copilul meu?
3. Mămica Urbană – Cum ne pregătim copiii pentru țara pe care le-o lăsăm?
4. Mama pe toc – Povestea fetiței care visează un bilet de avion.
5. Alexisme (Alexa Stănescu) – Scrisoare către copil: Oare ne vei ierta pentru că nu am plecat din țară?
Dacă ţi-a plăcut articolul pe care tocmai l-ai citit şi ai vrea să prinzi de veste imediat ce se publică următorul, te invit să urmăreşti şi pagina de Facebook a blogului.
Ma bucur ca ai reusit sa mergi!
Și eu! ☺️ A trebuit să mai stau puțin cu Albert după ce am ajuns la bunica, voia să meargă și el acolo unde merg eu.?
Denisa, Felicitari!!! Ti-am mai zis si o repet, esti o inspiratie pentru mine! Ai o forta incredibila si te admir din suflet pentru curajul tau!
Adaugă, te rog, și o doză de nebunie în anumite situații. Că cea de pe 10 august.Lui Andrei i-au mai apărut câteva fire de păr albe vineri seara. Dar e ok, cred că mai rezistă!???
Când am plecat din țară, astă iarnă, am simțit că predau armele și sentimentul de vinovăție că nu rămân în România m-a frământat o vreme. Zilele trecute am zis că aș putea reveni, dar în Cluj. Acolo am impresia că este o altă Românie. Culmea este că am aflat de proteste de la un prieten neamț ... așa de ruptă de realitatea din România mi-s.
Pfff...de ce văd eu comentariul tău așa târziu?! Eu nu am ajuns niciodată în Cluj, dar aud că este foarte frumos orașul și să știi că ar fi o variantă de luat în calcul. Cât despre revenirea ta în țară, dacă vă este bine acolo unde sunteți, nu știu ce să zic..:)
Multumesc frumos, Denisa! Asa e, oricat de mult vrei sa eviti politicul, uite ca deja nu se mai poate, macar in limita in care ne afecteaza copii.
Cu drag! :)