Nu își mai încăpea în piele de atâta agitație. Nu știa unde să-și ducă atenția mai întâi. La mine, reîntoarsă în viața lui după 10 zile de absență, la aparatele care aveau să imortalizeze momentul pentru totdeauna. A încetinit ritmul abia după ce a descoperit landoul purpuriu pus intenționat într-un colț. L-am lăsat câteva clipe să cerceteze mica făptură cu privirea, apoi i-am satisfăcut curiozitatea aducându-i-o atât de aproape cât s-o poată cerceta cu mâinile lui pufoase de copil de aproape un an și jumătate. Așa a început viața noastră în patru. Așa a arătat prima noastră reuniune în formatul pe care îl respectăm și astăzi.
Nu cred că am plănuit vreodată serios să avem doi copii. Deși le aleseserăm prenumele, și unele chiar au rămas, cu 3-4 ani înainte să începem să ne punem în aplicare planurile de concepere a primului moștenitor. Și în niciun caz doi copii atât de apropiați de vârstă. De fapt, sunt sigură că dacă am fi lăsat să treacă cei 3 ani pe care îi consideram noi necesari, ne-am fi obișnuit atât de mult cu autonomia câștigată de primul născut, încât am fi contramandat orice idee. Astăzi nu ne-aș vedea altfel.
Noi, copii singuri la părinți (eu cu o soră mai mare cu 10 ani decât mine, crescută de bunici) încă nu am uitat cum pândeam peste gard copiii din vecini. Ne trezim uneori privindu-i cu o ușoară invidie, dar și cu multă bucurie și recunoștință. Ei nu vor cunoaște vreodată acel sentiment de singurătate. Dintr-o întâmplare fericită, ei trec bolile copilăriei împreună, își șușotesc informații importante pentru alianța frățească pe la spatele nostru, dispun de două perechi de urechi și de ochi mereu pe recepție, se au unul pe altul în momentele grele. Până și revoltele împotriva autorității părintești au mai mult succes în doi.
Nu vreau să spun că a fost ușor. Cu un bebeluș care se simte cel mai bine la pieptul tău și un copil mic abia trecut de pragul bebelușiei și intrat în războiul de câștigare a propriei independențe, lucrurile nu au cum să fie simple. Mult timp brațele noastre au cărat doi copii deodată, urechile au ascultat triluri de bocete și smiorcăieli (dacă unul plânge, celălalt de ce nu ar face-o?!), mâinile au alinat și alintat la dublu.
Misiunea noastră nu este ușoară nici acum. Ca mulți frați se luptă pentru primul loc în inima părinților. Se vor văzuți, auziți, admirați și apreciați. Se vor unici. Mai primesc din când în când întrebarea:
– Se ceartă, se lovesc?
Ohoo, cum să nu?! Se șicanează reciproc, uneori speculează gesturi de atenție din partea adulților ca să se necăjească între ei. Din când în când se mai și lovesc. Am avut și conflicte cu urmări serioase sau jocuri nevinovate care s-au terminat prost. Astea fac parte din repertoriul fraților. Ca părinte, nu ai altă variantă decât să le accepți și să înveți cum să le reduci în intensitate și frecvență. Și să te obișnuiești cu reproșurile că unuia i-ai dat mai mult decât celuilalt, desigur. Nu-i ușor să faci slalom printre ciorovăieli și lupte, însă cu puțin tact înveți să te implici atât cât e nevoie și să dezamorsezi bomba de moment. Nu e nevoie de mai mult, ei își găsesc propriile soluții. În cazuri de urgență, scoți și artileria grea dacă este nevoie:
– Aaaa, gata! Știu cum o rezolvăm! Mai facem un bebeluș. Cred că ar fi situația ideală!
– Nuuuu, ripostează ei la unison.
– Vaaaai! De ce nu?!?
– Pentru că bebelușul vrea numai cu mama!
Și sentimentele bune revin ca prin minune. Funcționează de fiecare dată!
Este obositor să împarți timp, iubire și dreptate fără să dai greș? Este! Însă chiar și așa viața cu doi copii în casă este mai simplă, mai frumoasă și mai veselă decât cu unul singur. Posibil să fie doar o chestie de obișnuință sau percepție, dar în 90% din situațiile în care am rămas doar cu unul dintre ei, mi-a fost mult mai greu. Am obosit mai repede. Pentru că atunci când unul lipsește din peisaj, eu devin tovarășul, spectatorul, personajul de serviciu, care să îi întrețină buna-dispoziție celui rămas. Toate gândurile bune și îmbrățișările pentru părinții de copii unici! Unul dintre motivele pentru care nu apare și al treilea copil este că ar trebui să îl facem și pe al patrulea. 😀
– Eu vreau să rămân împreună cu Albert când voi fi mare. Nu vreau să ne despărțim niciodată! Vom fi soț și soție. Nu vreau să trăim în familii separate.
– Chiar dacă fiecare va avea familia lui și va locui într-o altă casă, tot vă veți iubi, veți fi frați în continuare și veți putea să petreceți timp împreună. Nu vă va putea despărți nimeni.
– Nuuuu, de unde voi ști care este trenul lui Albert? În gară sunt multe trenuri la fel (fratele ei visează să devină conductor de tren)… Voi pune tablouri în fiecare tren. Și el va ști că sunt eu.
Cum să nu se umfle inima în tine?! Aproape că a adormit plângând, parcă simțind că se apropia cea de-a cincea aniversare a relației lor. Și eu lângă ea. Și adormită, și plânsă. Cred că am visat frumos în noaptea aceea,totuși. Sper că și ea! Iar pe voi sper că v-am convins să creșteți rata natalității în România! 😀
Credit foto: Seeds Memories.
Comments