Vara este anotimpul meu preferat. Nu numai că este sezonul în care m-am născut, dar este și perioada vacanței, cu zile lungi, luminoase și călduroase. Cu distracție, agitație și plimbări. Pentru mine, dacă soare nu e, nimic nu e. Toamna și iarna sunt sezoane de acumulare și creștere. Dacă stai la plăpumică, măcar să scoți capul în primăvară cu ceva la purtător. Și nu, nu mă refer neapărat la copii. Dar dacă tot v-ați dus cu gândul într-acolo, faptele îmi susțin părerile: primul nostru copil a fost conceput la început de iarnă. Chiar dacă noi începusem să pregătim terenul de cu vară, el a venit când a vrut. Că doar a fost copil cu personalitate din momentul zero. Ș-apoi, dacă lui Dumnezeu I-am părut cât de cât descurcați, ne-a mai trimis încă unul. CADOU!

Cum sunt verile noastre cu doi copii, mai ales acum de când am început să avem pretenții de concedii împreună cu ei? Relatări despre experiențele noastre de până acum puteți citi aici și aici. Însă anul acesta, pe lângă săptămâna de vacanță propriu zisă, am mai avut și plecări de weekend. Practic, jumătate de vară am fost un du-te vino continuu, iar între plecările noastre s-au intercalat și deplasările lui tati în interes de serviciu.

Înainte să devin părinte, eram de părere că nu trebuie să rămâi legat de casă doar pentru că ai un copil mic. Pleci cu el cu tot, ce poate fi atât de greu?! Apoi, mi-a trimis Dumnezeu un copil parcă special să îmi demonstreze contrariul teoriei mele. Albert mereu a fost cu toane și scos din ritm după orice tip de deplasare. Când era mai mic (1-3 ani) foarte greu ne reveneam după o vizită la părinții mei, spre exemplu. Să nu mai spunem că acolo nu aveam liniște aproape deloc și uneori ne vedeam nevoiți să plecăm mai devreme decât ne propuseserăm.

Nici acum lucrurile nu stau complet diferit. Plimbările înseamnă și bagaje, care pentru mine sunt o corvoadă. Și săptămânile acestea nici nu mi-am mai propus să dau de înțeles altceva nimănui. Vineri împachetăm și încercăm să nu lăsăm casa aruncată într-un haos total, luni despachetăm și ne punem toate treburile în ordine. Dar asta înseamnă mai puțină atenție și conectare pentru copii, timp doar pentru nevoile de bază și acolo unde nu se descurcă încă singuri, întrecut măsura la TV pe alocuri. În ce constă nota de plată pentru toate dezechilibrele acestea? Simplu: crize pe toate planurile, de la mic la mare, de la mare la mic și chiar de la mare la mare.

Chiar dacă, aparent, Albert pare mai așezat și ai zice că s-a mai domolit în manifestări după ruperea de ritm, cam de o lună ne pune pe moațe nervii de părinți plimbați, dar obosiți. El este un copil solicitant și deloc ușor de gestionat și așa, dar deconectarea îi pune capac. Nu este pentru prima dată când observ cât de fidel ne reflectă propria agitație și deconectare. Uneori, pare imposibil să ajungi la el. Cuvintele parcă trec pe lângă el și nu se angajează în discuții așa cum aud și citesc pe la alți părinți. Dar îmi dau seama, din ce în ce mai mult, că el este în permanență conectat. Însă nu la cuvintele noastre, ci la starea noastră interioară. Ne simțim prinși într-un cerc vicios din care uneori este peste puterile noastre să ne desprindem. Iar în prima parte a acestei veri, până să ne dăm noi seama că încasăm indirecte, am trăit cam o lună în teroare: împotriviri la orice, mârâit și plâns din te miri ce, apucături de tot felul. Momentul culminant al zilei era seara la culcare, când bateriile abia te mai țin și ultimul lucru pe care ai vrea să îl auzi este:

Îmi pare rău, eu nu mă culc! Stau treaz toată noaptea!

Acum îndrăznesc să sper că am trecut marele hop. În primul rând, urmează să rămânem pe loc câteva săptămâni. Apoi, am apelat la planul de urgență: de aproape două săptămâni am scos TV-ul din priză, iar weekend-ul trecut am început seria de întâlniri unu la unu, cu fiecare în parte. Deocamdată e liniște la noi în casă și încercăm să ne bucurăm de ea. Nu știm dacă a funcționat ceva din toate acestea sau este vorba doar despre liniștea de după furtună.

Știu că majoritatea părinților au impresia că ai lor copii fac cel mai urât și că nu mai există alți asupriți ca ei pe întreaga suprafață a Pământului. Nu mă feresc să recunosc că eu fac parte din categoria aceasta. Și nu știu cum aș putea să gândesc altfel, când văd oameni care se plimbă nestingheriți prin lumea mare cu odraslele după ei. Unii chiar cu bebeluși. Pentru mine ar fi aproape ireal, dacă nu aș avea un argument solid în fața mea: CADOUL, aka Amedeea. Mă mai întreb uneori dacă Doamne, Doamne și-o râde mulțumit în barbă acum..

La voi cum e? Plecați și vă întoarceți oricând și oricum sau și voi mai aveți de așteptat?

Sursă imagini: Pixabay.