Reading Time: 7 minutes

Dau semnal și trec pe prima bandă. Vreau să merg în voia mea, să nu fiu zorită de alți șoferi mai grăbiți. Să mă bucur de acest act banal. De cei câțiva nori, vată de zahăr plutitoare în zare. De vântul care se ia la întrecere cu mine, trezind din toropeala după-amiezii vegetația de pe marginea drumului. Discuția cu medicul neurochirurg înainte de operație este încă proaspătă în amintirea-mi:

– Dacă acest risc de epilepsie se materializează, eu voi mai putea conduce?

– Bună întrebare! Conform noilor reglementări, o perioadă nu prea sau deloc…

Radioul parcă îmi ghicește starea și mi-o acompaniază cu melodia lui Sting, Fragile.

Bucurie la fiecare inspir și expir.

După prima noapte dormită acasă, m-am trezit cu o stare de bucurie fără un motiv anume. Bineînțeles, motivul exista, eram acasă după mai bine de 3 luni. Înainte să mă procopsesc cu acest abces cerebral, mai fusesem de atâtea ori acasă, dimineața mă trezisem în același pat, deschisesem ochii pe aceleași lucruri. Ce făcea ca totul în jur să îmi pară comun și cunoscut, dar totuși prețios? Însăși simpla probabilitate, pe care nu o luasem în calcul până atunci, de a nu mă mai întoarce niciodată la comunul și cunoscutul meu, aici unde îmi găsesc locul cel mai mult dintre toate planetele, cum spune Amedeea.

Prima întâlnire s-a lăsat cu peripeții.

Copiii nu au fost acasă în prima săptămână. În cele câteva zile de grădiniță în care s-au alăturat colegilor lor la sfârșit de an, Amedeea a cules o frumoasă varicelă. De teamă să nu o iau și eu, a trebuit să îi mai lăsăm cu bunica până am fost siguri că pericolul a trecut. Și nu a fost rău deloc. În felul acesta cred că am avut mai mult spațiu și timp să reintru în atmosfera casei și să mă așez mai bine.

Ne-am reunit abia după o săptămână de la externarea mea. Prima noastră zi împreună fără limită de timp, dar nu și fără peripeții. În drum spre casă, ne-am oprit la un Lidl să facem câteva cumpărături. Nu îl frecventăm des, nu este în zona noastră, dar dacă tot treceam pe lângă el și acasă ne aștepta un frigider aproape gol, m-am gândit că nu ar fi rău să intrăm. Entuziasmați de reîntâlnirea noastră, cu vorbele și gălăgia la noi, am parcat lângă clădire, în spatele unei alte mașini. Deși parcarea era aproape goală la acea oră. Logica mea părea simplă și îndreptățită: să nu găsim mașina transformată în cuptor cu lemne după ce ne vom fi terminat cumpărăturile și să fim mai aproape de adăpostul pentru cărucioare. Surpriza aveam să o descoperim la final. După ce și așa ne încadraserăm cu greu în bugetul din portofel, prinsă de parbrizul mașinii ne aștepta o înștiințare de plată. Dacă țineam neapărat să ni se deblocheze roata mașinii, trebuia să plătim o taxă de deblocare de 100 lei. Am încercat să îl înduplec pe domnul cu unealta miraculoasă, dar nu a fost chip. Acum vedeam și eu ditamai avertismentul, ce puteam să spun în apărarea mea?! Ce să-i zic?

Știi, e cam nașpa din partea ta să ne sancționezi tocmai astăzi! Este prima noastră zi împreună după 3 luni și jumătate în care am stat despărțiți. Tu știi că în toate lunile acestea eu am stat internată în spital, am suferit și o intervenție? Una pe creier, nu așa! Hai, sictir! Fugi de aici, cum să îmi dai amendă?! Auzi la el!!

Cu toate că fusesem la spital pentru analize și un plasture încă îmi atârna de mâna dreaptă, nu am avut tupeu să invoc suferințele fizice din ultimele luni ca să-mi justific lipsa de discernământ și să cer îndurare.. Eram și cu cei mici, ce exemplu de asumare a greșelii și a consecințelor ei le-aș fi dat?! Am preferat să îmi accept soarta și să-i dau ascultare domnului, care cu toată mărinimia lui ne-a sugerat să ne întoarcem în magazin și să returnăm din produse. Și am returnat mai bine de jumate’ de coș ca să putem plăti taxa. Sau amenda, ce-o fi fost.. 😀

Eu am plecat de acolo cu un nivel de frustrare destul de ridicat. Ei, bucuroși că nu au fost trimiși la închisoare, cu o poveste de spus lui tati și tuturor cunoștințelor noastre și cu niște învățăminte în tolbă. Pe bani, dar de durată. Acum nu ne mai scapă niciun semn de parcare neregulamentară interzisă, Albert este cu ochii pe ele prin toate parcările centrelor comerciale. Atenție pe unde parcați!

Mă tratez cu îmbrățișări și pupici.

Înainte de marea noastră reîntâlnire mi-a fost puțin teamă de moment. De cum vom reacționa și ne vom reacomoda împreună. Nu am mai fost niciodată atât de mult timp despărțiți. Mă gândeam că mi-am ieșit din mână, că îmi va fi greu să intru din nou în papucii de mamă mai tot timpul la dispoziția copiilor. Acum îmi dau seama că acest lucru este pur și simplu imposibil. Odată ce ai devenit mamă, mori mamă. Iar copiii dispun de toate instrumentele necesare repunerii în funcție. 😀

De când sunt acasă, cel mai mult și mai mult mă bucur de iubirea și tandrețea lor. Iar ei par să îmi ghicească această plăcere, pentru că nu mai contenesc să îmi spună că sunt cea mai bună mămică din câte au văzut, că mă iubesc de nu mă văd (eu) sau nu mai pot (ei), că se bucură că sunt din nou acasă.

Conflictele dintre noi au rămas și ele, dar acum parcă știm să ne amuzăm mai mult pe seama lor după ce au trecut momentele de cumpănă. Pe lângă Momzilla, a apărut și Cemi (Certăreața Mami). Prima este groaznică de-a dreptul, pufnește flăcări pe nas, tună și fulgeră în stânga și-n dreapta. Cea de-a doua face observații și are măcar un strop de blândețe. Cred că următorul pas ar fi să găsim niște nume și pentru părțile din ei mai puțin agreabile nouă, părinților. Apoi, să ne mai amuzăm și pe seama lor, că pe a mea s-a râs destul.

Cum mi-a trecut prima lună și jumătate acasă?

Timpul trece mult mai repede atunci când ești acasă decât atunci când ești departe de ea.

În primele zile am dormit. Mult. Apoi m-am pus pe recuperat lunile lipsă de acasă ca s-o readuc la viață. Ea nu pățise nimic biata de ea, dar eu simțeam nevoia de reconectare dereticând, aranjând și rearanjând.

Nu am terminat. Procesul este încă în desfășurare. Am încercat să am răbdare, să nu pun presiune pe mine. Dar este vară, energia-i dublă, ziua este și ea mare, îmi este greu să trag frâna de mână. Pe lângă oamenii pe care aș vrea să îi reîntâlnesc, evenimentele și cursurile la care îmi doresc să particip, am venit din spital cu multe idei și setată să schimb câteva lucruri în viața mea de zi cu zi. A noastră. Mi-am luat timp pentru ele. Vreau să îmi dau seama ce funcționează și ce nu. Acum am mai multă încredere în forțele mele, în capacitatea de a mă ține de un program, dar fără să devin rigidă. Mă ajută și copiii, par mai așezați în acțiuni și ei. Or mai fi crescut cât am fost eu plecată de acasă sau doar simt vântul schimbării. 🙂

Ce îmi lipsește din perioada de spitalizare ..

Îmi lipsește timpul pentru citit și scris. Încerc să le fac loc în programul zilnic și nu prea reușesc. Poate doar pe apucate și pe sărite. Pe de-o parte este frustrant, pe de altă parte mă uit spre partea plină a paharului, spre ceea ce reușesc să fac și nu arată rău deloc. Chiar și așa, înainte de ora 24.00 nu prea ating patul noaptea. De cele mai multe ori fără să îl fi vizitat nici măcar la orele amiezii. Tot încerc să mă conving că este încă vacanță. Este vară, să ne mai bucurăm de ea cât mai este și de perioada plimbărilor, care pentru noi abia a început. Toamna este aproape și aduce cu ea școală, examene și provocări noi. Nici nu ne vom da seama când vom trece dintr-una în alta.

Îmi lipsesc și plimbările în doi pe care le făceam în fiecare seară. Acum serile trec pregătind cina și apoi alergând copiii prin casă ca să îi punem la culcare. Apoi, dacă nu cădem frânți de oboseală de-a lungul patului, mai rămân câteva minute și pentru noi. De multe ori și pe acelea le petrecem consultându-ne pe aspecte administrative.

Oficial sunt bine!

La începutul lunii am făcut RMN-ul de control după întreruperea tratamentului. Nu este perfect, însă arată foarte, foarte bine. Simțeam încă de la plecarea din spital că antibioticele își terminaseră treaba și că de acum încolo reîntoarcerea la viața mea și la cei pe care îi iubesc vor fi principalii factori în recuperare. Iar imaginile susțin că lucrurile involuează în continuare.

RECUNOȘTINȚĂ!

Observ în fiecare zi cât de ușor este să recad în stările mele obișnuite de neputință, frustrare sau lipsă. Atunci închid ochii și dau timpul înapoi cu câteva luni. E de ajuns să schimb ochelarii și să o iau din loc.. În cele 3 luni de spitalizare mi-am exersat această superputere. Tot ceea ce a urmat și va urma este un dar, oricât de neînsemnat ar părea. Rămân recunoscătoare pentru șansa pe care am primit-o, pentru toți oamenii care s-au adunat în jurul meu, pentru susținerea de care am avut parte pe toate planurile..

Vă mulțumesc și vouă că ați fost alături de mine în această aventură! Nu este nevoie să ajungem într-o situație disperată ca să ne reevaluăm resursele și să devenim mai conștienți de noi, de ceea ce avem, de ceea ce trăim, de ceea ce simțim sau gândim. Începeți de aici, acesta este darul meu de mulțumire pentru voi! 🙂