Mulți ne iau drept frați, ni s-a întâmplat chiar și aici în spital. Spune o vorbă din popor că soții predestinați seamănă între ei. Nu mă ghidez după astfel de crezuri, dar când zic de bine, să fie primit! 🙂 Eu am născocit și o altă teorie: am fost comandă specială, născută la 9 luni după el. Cred că secretul nostru constă în faptul că suntem firi diferite. El organizat, structurat, bărbat responsabil și cu capul pe umeri, prevăzător și mereu cu o soluție de rezervă. Eu omul momentului, împrăștiată până peste urechi, puțin (mai mult) inconștientă, emoțională, sensibilă, dar cu energie bună și intuitivă. Și cred că avem și o trăsătură comună, încăpățânarea. Mama soacră spune că e bine că n-a stricat Dumnezeu două case.

Cel mai bine ne simțim în coconul nostru. Noi cu ale noastre. Preferăm ca orice decizie care ne privește, noi să o luăm, noi să ne-o tragem. Este una dintre valorile cuplului nostru. Și au fost câteva neinspirate, dar care și-au avut rostul lor în tot parcursul nostru de până acum. Nu ne plângem. Bilanțul după aproape 12 ani de relație arată mai bine decât ne-am fi imaginat vreodată. Am avut și șansa să ne întâlnim devreme și să pornim de mâna prin viață hotărâți și poate prea serioși pentru cei 22-23 ani ai noștri. Cu cluburile am terminat-o din momentul în care ne-am întâlnit pentru prima dată într-unul. Distracția noastră la 8 luni de relație era să ne cumpărăm o garsonieră la suprapreț înainte de criză, din bani pe care evident nu îi aveam și apoi să facem echilibristică cu cheltuielile lunare. Nu am avut nuntă de lux și nici măcar lună de miere. Am preferat să avem o mașină.

Primul salt.

Când am crezut noi că a venit momentul, pentru că pregătiți nu cred că am fost vreodată, am vrut să trecem la nivelul următor. Să avem și un copil. Și am avut, dar și aici cu niște peripeții care ne-au crescut și ele în felul lor. Am stat liniștiți până a împlinit Prâslea 8 luni și apoi ne-am pus pe construit casa la care începuserăm să visăm încă din primele zile de locuit în garsonieră. Nu v-am zis că eram puși pe fapte mari de mici? Această atitudine cred că a fost super puterea noastră, deschiderea și flexibilitatea. Am înmulțit puținul (dar necesarul) primit de la părinți și apoi de la toate lucrurile care s-au așezat în favoarea noastră. Și am fost răsfățați de soartă. Inclusiv cu fetița noastră surpriză care a venit să ne întregească și să ne facă viața mai frumoasă, fix în etapa în care ne dădeam seama că de fapt construiserăm o casă mai mare decât părea pe planul arhitectului.

Cuplul.

Nu suntem cuplul perfect nici pe departe. Echilibrul prin dezechilibrul. La un moment dat, limbajul nostru de iubire consta în ce culoare punem pe pereți, ce feluri de gresie și faianță vom alege pentru fiecare baie în parte, ce stil vom adopta pentru întreaga casă. Și toate acestea în timp ce copiii noștri cu o diferență de un și jumătate între ei creșteau și mă creșteau cu provocările lor zilnice. O responsabilitate pe care eu mi-o asumasem cu toată inima și dedicarea, dar care de cele mai multe ori mă lăsa fără resurse. Timp pentru mine sub nivelul mării, timp pentru cuplu balon cu heliu pe cerul albastru și frumos al vieții noastre de familie. Și oricât încercam să îmi spun și mie și lui că aceasta era doar o etapă din viața noastră, că e nevoie să avem răbdare, adevărul era că mă simțeam vinovată că eu pe felia mea nu excelam. Așa cum o făcea el pe a lui și cu atât de mult succes!

Tu pentru mine ești pe primul loc!

După ce am devenit mamă, a ținut să mă asigure de lucrul acesta. Dar eu nu îi mai puteam răspunde la fel. Acum altcineva mă revendica cu totul. El era adultul, putea să îți poarte de grijă, copilul era complet neajutorat. Când a apărut și al doilea copil, am devenit aproape de negăsit. Iar când copiii au început să îmi mai dea liber, eu am introdus altele în peisaj: blog, cursuri de dezvoltare personală și formare profesională. Au fost decizii grele, dar asumate. Trebuia să îmi iau energia de undeva, pentru că altfel frustrările mele ne-ar fi înghițit cu totul pe toți. Nu că lucrul acesta nu s-ar fi întâmplat de niște dăți. Și el a trebuit să gestioneze în continuare indisponibilitatea mea fizică și emoțională. Pentru că pentru el eu eram în continuare pe primul loc!

La nivel rațional eram convinși că suntem răsfățați de soartă în continuare. Viața noastră era lipsită de griji, eram sănătoși și noi și copiii, dar parcă nu reușeam să ne bucurăm cu adevărat de tot ceea ce primeam. Pierduserăm gesturile simple dintre noi, izbucneam când nu le mai puteam duce, iar momentele noastre de conectare erau rare.

Suntem bine!

Experiența prin care ne trece viața acum nu este ușoară, dar știm că nu e întâmplătoare. În weekendul petrecut în Bagdasar Arseni ne-am privit în ochi și am știut. Este o creștere pentru noi, o trecere într-o altă etapă. A trebuit să adormim pe un pat de spital cu inima chircită în piept de teamă și cu lacrimi în ochi ca să ne simțim așa cum nu o mai făcuserăm de mult timp. Cum vom reuși să păstrăm pe viitor acest sentiment? Ținându-ne strâns de mână, așa ca în acea seară înainte de operație și în fiecare noapte pe care o doarme lângă mine în spital.

Iar mi-e îmi este mai clar ca oricând! Mai întâi am fost noi! Copiii vor fi bine, atât timp cât noi vom fi bine!

– Începe o nouă viață pentru noi!

– Da, și eu o simt la fel!

 

Sursa foto: Unsplah.