Reading Time: 4 minutes

Ne simțeam rău de două zile, aveam ceva semne de întrebare despre această stare, doar că testul rapid nu confirma temerile noastre. Oamenii se infectau în jurul nostru. Din ce în ce mai mulți și din ce în ce mai aproape de noi. Ne pregăteam psihic de o săptămână. Nu ai cum să scapi la peste 100 000 de cazuri noi pe zi. Oricât de izolat ai rămâne, oricât de grijuliu ai fi și oricât de mult ai munci de acasă. Cu doi copii care merg zi de zi în colectivitate, ne consolam doar cu speranța că vom face o formă ușoară, așa cum auzeam că se întâmplă în cazul apropiaților noștri.

Două linii roșii, clar conturate pe un test. Și s-a făcut liniște. Nu a trebuit să mai alergăm pe nimeni prin casă ca să îl testăm. Nu am mai dus pe nimeni la școală în următoarele 15 minute și nici în zilele ce au venit de atunci încoace. Toate întrebările și-au găsit răspuns, toate plângerile soluționări. Liniștea și relaxarea au luat locul tensiunii și încordării. Eram pozitivi. Doi adulți și doi copii, pe 02.02.2022.

Începuturile sfârșitului.

Vineri dimineața, copila s-a plâns că o deranjează gâtul. Era vizibil răgușită și tușea din când în când. Testul rapid (pe care i l-am făcut greu, desigur), a rămas insensibil la eforturile noastre de a afla dacă se procopsise cu inamicul momentului. Chiar și așa, am hotărât să rămână acasă sub observație, încurajați și de faptul că vinerea este zi scurtă de școală. Seara, din ce ne-a explicat ea și din starea pe care o puteam observa noi, a avut frisoane. Până aici, nimic nou și diferit de felul ei obișnuit de a reacționa la orice virus pe care îl culege. Putea fi covid sau nu.

Nici peste weekend nu ne-a devenit clar în ce ape ne scăldăm, dar știam că în zilele următoare aveam să aflăm cu siguranță. Din simplu motiv că eu preiau, prelucrez și îmbunătățesc orice virus pe care copiii îl aduc acasă. Nimic nu îmi scapă și nimic nu rămâne netrecut prin sitemul meu imunitar.

Prin urmare, luni m-am trezit cu dureri musculare din vârful degetelor de la picioare până în creștetul capului. M-am testat, dar ca și în cazul fiică-mii, testul a rămas negativ. Așa că, am trimis copilul cel mare la școală, iar pe cel mic l-am mai ținut acasă sub observație, deși era aproape complet refăcut. Primisem mesaj de la școală că profesoara ei nu este și se găsise înlocuitor doar pentru câteva ore. Nu avea sens să ne mai agităm. Nu găsești mereu motive suficient de bine întemeiate să lipsești de la ore în școala olandeză.

Până marți seara, rezultatele negative ale testelor rapide începeau să nu mai stea în picioare. Absența profesoarei și a doua zi de la școală, faptul că noi nu ne simțeam mai bine, durerea de cap care începea să mă deranjeze din ce în ce mai mult. Nimic nu ne putea susține speranțele că ar putea fi doar un virus, dar am ales să merg liniștită la culcare și am lăsat testarea pentru dimineață.

Momentul confruntării adevărului.

La drept vorbind, nu credeam că un test pozitiv îmi va mai aduce vreodată bucurie după testele de sarcină. Cu atât mai puțin un astfel de test. Este adevărat că bucuria aceasta s-a simțit altfel și nu există termeni de comparație între cele două.

Au fost două linii aducătoare de un mare sentiment de ușurare, de eliberare și libertate. Se închidea un cerc al terorii și limitărilor sub care trăiserăm, mai mult sau mai puțin conștienți, timp de aproape doi ani de zile. Treceam prin ce îmi fusese frică să trec atât de mult timp. Și mă simțeam bine, vie și în siguranță. Chiar dacă nu l-am fentat până la capăt, reușiserăm să îl ținem la distanță în perioada lui de agresivitate maximă. Și eram recunoscătoare pentru simptomele acestea ușoare pe care le experimentam.

Miercuri dimineața mă simțeam considerabil mai bine. Iar acest lucru a contat destul de mult în felul în care am primit vestea. Intrasem pe curba ascendentă. Am primit rezultatul cu detașare și amuzament. Am râs mult în acea zi și până seara târziu. Am făcut bășcălie pe seama noastră și a covidului. I-am dat spațiu sistemului nostru nervos să se descarce. Pentru că da, și râsul este un mijloc de descărcare, nu doar plânsul. Iar după doi ani, bietul nostru sistem avea nevoie de o porție mare de râs. În sfârșit, puteam să respirăm ușurați.

Copiii s-au simțit și ei imediat cuprinși de energie și au început să se alerge prin casă. Probabil mai mult de bucurie că nu îi mai alerga nimeni cu bățul de băgat în nas. Nu mai avea sens să îi testăm și pe ei acasă, din moment ce făcuserăm programare pentru testarea PCR în aceeași zi. O aventură în sine, primită cu teamă și curaj în același timp. O experiență nouă, specifică timpurilor pe care le trăim. Pe care acum am avut-o și am bifat-o liniștiți.

Pandemia se va termina, procesul nostru de vindecare abia va începe.

Scriu aceste rânduri de la biroul de lucru al casei în care locuim. De la fereastră pare să fie o zi foarte frumoasă. Cu un cer senin cum rar are Olanda în zilele de hibernare. Noi suntem în izolare și nu vom avea cum să ne bucurăm de ea. Dar am făcut să ne fie frumos în casă. În cuptor se coace o prăjitură cu mere și miros de scorțișoară, copii joacă FIFA cu tatăl lor. Inspir și expir cu starea de ușurare, ancorez credință și încredere că va fi bine.

Și totuși, nu pot să nu mă întreb cât ne va lua să procesăm trauma colectivă? Dacă imunizarea în masă, pe care o traversăm acum, va pune, în sfârșit, capăt pandemiei, cât va dura să ne revenim cu adevărat? Cât de mult ne vom fi pregătit noi să ne asumăm acest proces de vindecare? Pentru noi și pentru copiii noștri…