Sâmbătă seara i-am dus pe copii la bunica, asta însemnând 24 ore doar pentru noi. Ne şi vedeam tolăniţi pe canapea, cu un pahar de vin în mână şi cu ochii fixaţi pe cine ştie ce film sau serial de pe Netflix. Apoi, recuperând toate discuţiile pe care nu le-am avut în timpul săptămânii. De obicei, puterea intenţiei funcţioneză, doar că de data aceasta nu a venit din ambele părţi. Vinul a rămas neatins în frigider, contul de Netflix neaccesat, iar discuţiile s-au amânat … pe termen nedefinit.
Viitorul suna bine…până când am început să ne vină idei.
Singurul lucru pe care îl aveam programat era o întâlnire cu nişte prieteni pe care nu îi văzusem de mult. În drum spre ei însă, ne-am abătut pe la Piaţa Obor. Căutam încă de anul trecut o magnolie mare, iar ceea ce am găsit prin magazine până acum era fie prea scump, fie cam firav. Şi ideea a meritat tot efortul, am găsit o magnolie frumoasă, de aproape 2 m înălţime şi la preţ mai mult decât acceptabil (250 lei, pentru cei interesaţi). De întâlnirea cu prietenii noştri am reuşit să ne bucurăm în continuare, dar ghiciţi cine planta magnolia şi o iasomie la miezul nopţii..Nu, nu, eu am fost doar omul cu lanterna.
A doua zi, duminică, ne-am trezit şi noi ca oamenii: la ore decente pentru o zi de weekend, fără să dea cineva buzna în dormitor, fără ţipete în urechile noastre încă adormite şi, culmea, fără să mai ţopâie pe noi cca 33 kg de copii. Ziua se anunța chiar promițătoare, ne mai rămăseseră câteva ore bune până se întorceau acasă micii agitatorii. Îmi frecam palmele de bucurie, timpul de tolănit nu era încă pierdut. Până când i-a venit lui ideea să plecăm la plimbare…cu treabă. Mai întâi au fost niște poze care ne așteptau de trei zile să le ridicăm. Apoi, dacă tot eram în zonă, hai să dăm o tură printr-un complex cu mobilă. Speram să găsim pe cineva meseriaş să ne ajute cu struţo-cămila pe care o avem noi în minte pentru unul dintre pereţii living-ului. Nu a fost să fie, am ajuns la spartul târgului şi magazinele se cam închiseseră. Semn sigur că era cazul să ne întorcem acasă pentru somnul de după-amiază.
Când copiii nu-s acasă, părinţii îşi fac de cap.
În drum spre maşină însă, mi-am amintit de pofta de Fornetti ce-am poftit-o. Ştiam sigur unde găsesc unul, că doar locuisem în zonă 3 ani încheiaţi. Nu am avut noroc să mai prind ceva în vitrină, dar am găsit repede varianta consolatoare: să intrăm într-o cofetărie. La iniţiativa mea, desigur. Se pare că eram hotărâtă să fac ravagii în organismul meu…şi-n al lui. Am luat fix 6 bucăţi mici de prăjituri pentru amândoi şi ne-am aşezat să le degustăm. După prima gură de ecler, mi s-au tăiat genunchii de la atât de mult zahăr şi abia le-am făcut faţă în doi. Cu ocazia aceasta mi-am amintit de ce nu obişnuiesc să iau prăjituri din cofetărie.
Şi când credeam că suntem gata, mai aveam puţin..mai mult.
El credea că ne retragem, în sfârşit. Şi eu la fel, dar dacă tot treceam pe lângă Hornbach, de ce să nu intrăm să ne mai luăm nişte plante de interior şi suportul pentru ele?! Plante am găsit, dar suport ba. O doamnă drăguţă ne-a dat ideea să trecem drumul la Jumbo. Cineva, nu spun cine, cu energia pe zero şi cu gândul la patul de acasă, mai avea puţin până să mă linşeze. Oricât de operativi am fost noi în Jumbo, tot am lăsat pe acolo o jumătate de oră. Apoi, înapoi în Hornbach…dar măcar am rezolvat o treabă. Şi ai crede că în sfârşit ne-am potolit. Aşa a crezut şi el. Dar eu, declarată capul răutăţilor, mă activasem. O fi fost zahărul sau nu, numai pe mâncat nesănătos şi pe umblat am ţinut-o până seara, când am ajuns acasă frânţi de oboseală. De dormit nu s-a mai pus problema, el a mai apucat o oră de stat liniştit înainte să plece spre copii, iar eu m-am pus pe înrămat fotografii.
Poate data viitoare..
Şi uite aşa au trecut orele noastre de libertate, care se vruseseră de tihnă şi lenevit cu burta la bec. Nu ne-a ieşit. Fără un plan bine pus la punct, nici nu cred că vom reuşi vreodată. Pentru că pe noi ne-a unit încă de la început dorinţa de a face lucruri. Zilele acestea ne-am amintit de perioada în care lucram la casă. Umblam în fiecare weekend după câte ceva. La un moment dat, singura noastră formă de comunicare era aceasta. El spune că a rămas cu agitaţia de atunci şi dacă nu face nimic în weekend, simte că pierde vremea. De fapt, eu cred că este vorba despre ceea ce spunea Shefali Tsabary: despre a face (specific energiei masculine) şi a fi (specific energiei feminine).
Sursa foto: Pixabay.
Dacă ţi-a plăcut articolul pe care tocmai l-ai citit şi ai vrea să prinzi de veste imediat ce se publică următorul, te invit să urmăreşti şi pagina de Facebook a blogului.
Comments