Nici bine nu m-a luat prin surprindere a doua sarcină, că eu şi visam cu ochii deschişi la straturile de tul din tutu-uri, la volanele de pe rochiile în culori pastelate, la pampoane, moaţe şi codiţe, la cercei în urechi. Eram în primele săptămâni de sarcină (mă rog, în alea primele după cele opt în care habar nu am avut că eram însărcinată), vedeam fetiţe pe stradă şi mă trezeam gândind aproape cu voce tare:

Las’ că peste câteva luni voi avea şi eu o moţată mică!

Ce-i drept, mă încuraja şi data probabilă a naşterii: 8 martie, 2015. Dar moţata m-a lăsat să mă perpelesc puţin până la morfologia din trimestrul doi. Acum era fetiţă, la următorul control nu mai era sigură ce vrea să arate. În schimb, eu eram hotărâtă să nu renunţ la visele mele roz-dantelate. Roz mov, mov, roz, ca să o citez pe ea 3 ani şi câteva luni mai târziu.

Apoi nu ştiu unde mi-a fugit entuziasmul. Când am devenit sigură de sexul celui de al doilea moştenitor, nu m-am înghesuit cu celalte mămici la raionul cu rochiţe, fustiţe, bentiţe şi alte iţe. Nici măcar la magazinul cu bijuterii, că aici vreau să bat, de fapt. Bagajul pentru maternitate al moţatei nu includea nici o pereche de cercei. Iniţial, m-am gândit că în cele patru zile de spitalizare tati ar avea suficient timp să cumpere ceva drăguţ. Nu a fost să fie, deşi în spital am rămas zece zile, nu patru. Cele 2.3 Kg fuseseră încercate deja de prea multe ace, de găuri în urechi nici nu am vrut să mai auzim.

Pe la şase luni, moţata a primit o pereche de cercei. Dar pe mine tot nu mă trăgea inima să o chinuiesc. Poate din comoditate, poate pentru că încă nu îmi revenisem din şocul evenimentelor post naştere sau pentru că altele ne erau priorităţile la vremea respectivă. În timp, am început să cochetez cu ideea de a lăsa această operaţiune la alegerea ei. Nu mă deranjau prea tare nici cele câteva remarci despre urechile ei neaccesorizate Până pe la doi ani şi jumătate, când domnişoara a început să îmi ia urechile la inspectat. Şi să se arate mai mult decât interesată de tot ce semăna cu wow, ce cerceluşi ai! Nu a fost greu să ne dăm seama ce cadou să îi luăm de ziua ei.

Aniversarea de trei ani trecuse, cadoul îl primise, dar eu încă nu făcusem programarea. Cam la o săptămână după petrecerea ei, stăteam noi două în pat şi ne giugiuleam ca doi guguştuci, când se uită cu năduf la urechile mele şi mă apostrofează:

– Vreau cerceluşi, tu ai mulţi! Vreau şi eu. Şi aici, şi aici, şi aici, şi aici..

Toate într-o singură ureche. 3 ani şi o săptămână abia. Ce ne aşteaptă peste zece?! De parcă nu aş fi eu suficient de îngrozită de perioada adolescenţei şi aşa..

– Iubita mea, hai să începem cu o singură gaură pe ureche, da?

– Da.

– Vrei să sun şi să fac programare la medic acum? Dar să ştii că o să te doară puţin…

– Da, vreau!

Şi am sunat, nu mai era cale de întoarcere.

A doua zi ne-am prezentat la clinică. Hotărârea ei era chiar debordantă. Pe drum eu am încercat să o mai pregătesc pentru ce urma, să-i spun că o s-o doară puţin, dar nimic nu ar fi făcut-o să se răzgândească. În cabinet s-a aşezat singură în braţele mele. Cred că mai neliniştită eram eu. Ea a scos urechile la înaintare cu încredere şi curaj. La prima gaură nici nu a crâcnit. La a doua a scos un auuu, pentru că şi asistenta a ezitat puţin. Entuziasmul şi dragul de cerceluşi aproape că i-au anesteziat durerea pe moment. După ce am ieşit am luat-o la întrebări. Mai mult ca să mă asigur pe mine că trecusem cu bine:

– Te-a durut, iubita mea?

– Daa..

– Te-a durut mai puţin sau mai mult.

– Mai mult..

Şi apoi s-a dat la joacă.

Când am ajuns acasă, a ţinut-o drept spre oglindă. Ca să se admire pe îndelete. Abia aştepta să se întoarcă tati de la muncă şi să îi arate şi lui noile achiziţii. Şi timp de câteva zile, poate chiar săptămâni, le scotea altora ochii cu cerceii ei.

Cercei în urechi, detalii tehnice: unde i-am pus, cum, cât ne-au costat, ce am folosit după.

Când am văzut copilul mai hotărât decât mine, nu am mai stat pe gânduri şi am apelat la clinica la care aveam abonament, Regina Maria. În altă parte nici nu ştiam unde aş fi putut merge. Înţeleg că se pot face găuri în urechi şi la bijutier. Dar mintea mea tot spre clinică ar fi tras, pare mai sigur.

Pistolul este mai degrabă un fel de capsator. A fost la set cu cerceii medicinali, sigilat şi de unică folosinţă. Costul total pentru procedură şi cercei a fost de 210 ron. Cam scump, dar cum ziceam, nu am prospectat piaţa înainte şi nici nu mai voiam să mă tărăgănez cu treaba asta.

Nu am avut nici un fel de probleme. În afară de ai grijă la cerceluşi!. La fiecare îmbrăcat sau dezbrăcat de tricou. Cerceii medicinali au rămas pe loc pentru aproximativ o lună, iar în primele două săptămâni a trebuit să ajutăm vindecarea cu Baneocin unguent.

Cerceii pe care îi are acum sunt din aur alb, cu şurub normal. Pentru că nu am reuşit să găsesc o pereche cu acel şurub special pentru cerceii de copii. Ceva drăguţ şi pe măsura ei, adică. Tot ce îmi plăcea mie, mi se spunea că sunt mici pentru ea. Nu par să o deranjeze şi nici ea nu s-a plâns de vreun disconfort până acum. Singura mea teamă este să nu îi piardă.

Cam aşa la noi cu cerceluşii. Am intrat în rândul fetiţelor cu cercei în urechi după vârsta de 3 ani şi la cererea domnişoarei. Pentru că aşa s-au aşezat lucrurile la noi. Nu cred că este rău nici dacă faci găuri în urechi la scurt timp după naştere. În majoritatea cazurilor apare dorinţa de a purta cercei. Dar poveştile pot fi mai savuroase la vârste mai mari. 🙂