Mă apropiam de două luni și jumătate de sarcină. Grețurile îmi dădeau bătăi de cap cam de două săptămâni. Până și mirosul de haine proaspăt călcate era motiv pentru o nouă vizită la toaletă. Doar când dormeam starea de greață se mai domolea. Cel puţin aceasta era senzaţia mea. Nu mă puteam concentra la nimic. Din momentul în care mă ridicam din pat, eram cu gândul la următoarea repriză de somn. Mă achitam robotic de toate responsabilităţile de peste zi, dar eram fericită şi mă împăcasem cu situaţia. Aşteptam să trec pragul celor şaisprezece săptămâni, despre care toată lumea îmi vorbea cu speranţă.

Marți, 5 Februarie, 2013, bătusem recordul la îmbrăţişat vasul de toaletă. La ora 6 seara numărăm deja vreo unsprezece momente de tandreţe. Vorbeam la telefon cu sora mea, când am simţit că se întâmplă ceva. Am scurtat conversaţia şi, imediat ce am închis, am realizat că sângeram. Nu putea fi de bine, dar îmi dădeam seama că e o situaţie de criză, în care calmul ar fi mai de ajutor decât panica. Ştiam că la ora aceea soţul meu urma să plece de la serviciu. L-am sunat şi l-am rugat să se grăbească spre casă, după care am revenit la sora mea. Abia atunci am îndrăznit să îmi verbalizez temerile. Oare pierdusem sarcina? Ea încerca să mă liniştească, să rămână optimistă şi pentru mine, cu toate că nu era… Deşi de obicei prefer adevărul, la momentul respectiv simţeam nevoia să mă agăţ de orice speranţă sau încurajare, oricât de firave ar fi fost ele.

Nefiind familiarizaţi cu spitalele, am ales să mergem la Floreasca pentru că era unul dintre cele mai apropiate şi, mai ales, spital de urgenţă. Deşi în mod obişnuit drumul durează mai puţin de 10 minute, la cea oră, cu toată iscusinţa taximetristului, l-am parcurs în aproape 30 minute. În timp ce le explicam medicilor din Camera de Gardă de ce mă aflam acolo, nu îmi venea să cred că ceea ce se întâmplă este real. Era o sarcină pe care ne-o dorisem foarte mult şi care a apărut doar după ce noi am renunțat la încrâncenarea noastră şi am lăsat lucrurile să se întâmple pur şi simplu. Nu se putea termina totul aşa! Nu acum! Mă simţeam sufocată de atâta incertitudine şi teamă, dar speram ca acesta să fie doar un capitol trist din povestea noastră cu final fericit…Apoi i-am auzit bătăile inimii. Le-am ascultat ca și cum aș fi făcut-o pentru prima dată, ba chiar mai fericită și încrezătoare. Hemoragia nu se oprise, dar încă eram doi și pentru moment îmi era de ajuns.

Am fost surprinsă de operativitatea cadrelor medicale, iar perfuzia îmi îmbunătățise vizibil starea. Cu toate acestea, pentru un consult de specialitate era nevoie de un transfer către Maternitatea Polizu. Pentru asta a fost chemată o ambulanță, care nici după 40 minute nu se întrezărea. Deja așteptasem o eternitate. Lucrurile erau așa cum erau, nu aveam să schimb eu sistemul în acel moment. Nici nu puteam suplimenta numărul de ambulanțe, pentru că din ce înțelegeam erau puţine, iar eu, aflandu-mă într-un spital, nu mai eram o prioritate. Eram deja contra cronometru, orice alt minut de așteptare devenea greu de suportat. Mi-am făcut repede calculele și am cerut să fim lăsați să plecăm cu taxi.

Am ajuns repede la Polizu, dată fiind distanța mică dintre cele două spitale. Din nou ecografie, consult și internare de urgență. După o asemenea hemoragie șansele noastre erau limitate în continuare, dar speram la vești îmbucurătoare în zilele următoare. Îmi era clar că aveam să petrec ceva timp pe acolo, dar în clipa de față aș fi fost în stare să stau oriunde și oricât, numai să ne fie bine. În acea seară, într-un lift vechi și cu mersu-i legănat, prioritățile mele se schimbau.

Am fost condusă într-un salon cu șase paturi, unde celelalte paciente stinseseră deja lumina și se pregăteau de culcare. M-am instalat în singurul pat liber, cel de lângă fereastră. Înainte să plece, medicul mi-a recomandat să încerc să mă liniștesc și să mă odihnesc, să stau cât mai mult posibil la orizontală, fără mișcări bruște sau plimbări inutile. Mi s-a administrat încă o perfuzie, de data aceasta cu No-spa și Diazepam pentru liniștire. Nu am adormit imediat așa cum mă așteptam, dar perfuziile reuşeau măcar să îndepărteze starea de greață. Am povestit puțin cu fetele de pe partea mea de salon despre cele întâmplate, am dat un mesaj soțului cu ce aveam nevoie să îmi aducă în dimineața următoare, iar în cele din urmă am rămas în compania propriilor gânduri. Îmi aduc aminte că înainte de a adormi, în semi-întunericul încăperii încercam să mă reculeg, să mă împac cu situaţia şi să îmi ţin spaima în frâu.

Peste noapte hemoragia s-a oprit, dar la ecografia de a doua zi am aflat că lăsase în urma ei un hematom ce îl depăşea în dimensiuni pe micuţul meu. Îl ascultam uluită pe medic cum împărţea şansele în mod egal între a păstra şi a pierde sarcina. Ca să nu uit de această împărţeală, primisem şi fotografia situaţiei, pe o parte aveam imaginea drăgălaşă a puiului meu, pe cealaltă ameninţarea hematomului. Întoarsă în salon, am pus pe noptiera de lângă pat imaginea cu şansele pozitive. Eram conştientă şi de reversul medaliei, dar nu îmi permiteam gânduri negre acum. Simţeam că devin delirantă în optimismul meu, dat atâta vreme cât speranţele mele erau întemeiate, nu era loc de cumpătare, fie și cu riscul unei treziri dureroase la realitate.

Am stat o săptămână în spital, timp în care am ascultat şi am văzut în desfăşurare multe poveşti triste. Am avut momente în care m-am simţit vulnerabilă, neputincioasă şi în bătaia sorţii, dar şi clipe în care mă simţeam norocoasă şi recunoscătoare pentru fiecare nouă zi de doi. De multe ori m-am întrebat care a fost scopul acelei întâmplări, dar singura explicaţie plauzibilă pe care am găsit-o este trăirea conştientă a fiecărui moment din viaţa noastră. Eu nu făcusem asta cu un an înainte, mă aflam în acelaşi loc, multe dintre lucruri nu erau în puterea mea, eram prinsă într-un vârtej din care nu mă puteam sustrage și oricât de fericită aș fi fost, nu aș fi avut cum să îmi trăiesc fericirea pe de-a întregul.

Teama ne-a fost tovarăşă de drum până la finalul celor nouă luni. Mi-am permis să o simt şi să îi conştientizez dimensiunile abia când braţele începeau să mi se obişnuiască cu noul omuleţ şi inima îmi era copleşită de sentimente necunoscute până atunci. Am descărcat-o prin plâns. Mult şi facil. Dar cred că încă mai păstrez cu mine o fărâmă. De fiecare dată când aud poveşti care nu au avut parte de un deznodămînt la fel de fericit, mă întorc în acea seară de februarie. Parţial simt durerea acelor mame de copii nenăscuţi. Simt nevoia să le îmbrăţişez şi să le dau puţin din şansa mea sau măcar o mică speranţă…Şi din nou sunt neputincioasă.

Sursa foto: aici