Cultura păguboasă a lui „e prea târziu”

E prea târziu.. De câte ori nu ne spunem că a trecut timpul să ne urmăm pasiunea, să ne schimbăm jobul care nu ne mai place, să plecăm în aventura vieții noastre, să ne căsătorim sau să divorțăm, să facem (încă) un copil, să o luăm de la capăt pur și simplu? Cine dă startul și cine ne stabilește termenele limită? Cine bate în gong? Oare este pentru toți la fel? Cu toții avem același parcurs? Toți cunoaștem succesul la 25 ani, avem relația perfectă și ne simțim pregătiți să ne întemeiem o familie? Și dacă bifăm lucrurile acestea după vârsta prestabilită, ce se întâmplă? Nu mai sunt valide? Noi nu mai suntem valabili? Nu suntem suficient de buni?

Povestea mea cu e prea târziu.

Acum 4 ani, eram pe ultima sută de metri în sarcina cu Amedeea și de câteva săptămâni în concediul prenatal. De la un job la care știam că nu mai vreau să mă întorc și cu care, în mare parte, îmi încheiasem socotelile. Din simplul motiv că prioritățile mele se schimbaseră. Nu mai puteam să investesc atât de mult din timpul și energia mea într-un loc care îmi aducea atât de puțin din toate punctele de vedere. Și totuși, ce era de făcut?! Încotro aveam s-o iau la finalul celor doi ani? Ce voi face? La 32 ani mă voi angaja pe o poziție de începător într-un alt domeniu? Va fi suficient pentru mine? Asta mă va împlini?

Nuuuu, ar fi prea târziu!

Mi-au mai trebuit 6 luni să îmi dau seama ce vreau să fac din punct de vedere profesional. Era într-o noapte de august, pe la ora 3.00. O alăptasem pe Amedeea. După ce a adormit la loc, eu am rămas să urmăresc în reluare un reportaj România, te iubesc despre părinții care și-au schimbat cariera și stilul de viață după venirea pe lume a copiilor lor. Și erau oameni cu profesii foarte bine cotate, nu ca mine! Cred că acela a fost momentul în care am decis că atunci când copiii îmi vor permite, voi relua ce am lăsat neterminat la 23 ani. Că trebuie să mă eliberez de povara lui e prea târziu.

Calculele nu sunt favorabile, dar jocul a început.

Anul trecut, tot prin februarie, m-am înscris în programul Copilul interior cu acest gând: să reușesc să fac pasul cel mare.. Venise momentul și nu voiam să îl ratez din cauză de:

E prea târziu să mă mai apuc eu de o școală la vârsta asta!

Încă mă lupt cu această senzație. Calculez anii de formare, studiu și supervizare și îmi dau seama că voi ajunge psihoterapeut cu acte în regulă la vârsta la care alții sunt de mult timp pe culmile succesului în domeniu. Mai mult, acum o lună am aflat că am nevoie și de masterat ca să pot avea acces în profesie. Pentru că suntem într-un moment în care Colegiul Psihologilor din România schimbă multe reguli, am toate șansele să mai întârzii cu încă un an, până după obținerea diplomei de masterat, pe care îl voi începe abia în această toamnă. Acum, și dacă o fi nevoie să fac o altă facultate, am intrat în horă, am de gând s-o joc până la final!

Ce înseamnă prea târziu?

În grupa mea de studiu sunt mulți colegi de vârsta mea. Ca și mine, sunt oameni care se reîntorc la psihologie. Sunt unii și mai curajoși, care și-au descoperit pasiunea mai târziu și încearcă să schimbe macazul radical. În paralel cu profesia actuală, s-au înscris la Facultatea de Psihologie și acum fac și această formare în psihoterapie.

Până la urmă, viața noastră nu se termină la 23-24 ani după ce am făcut o primă alegere. Viața este o călătorie de permanentă cunoaștere, autocunoaștere și explorare. Este posibil să descoperim la 30, 40 sau chiar 50 ani că ceea ce am ales la 20 nu ni se (mai) potrivește. Pentru că între timp am avut ocazia să trecem prin niște experiențe, în urma cărora am mai aflat lucruri despre noi, despre pasiunile și aptitudinile noastre.

Ce ne stă în cale?

Cele care ne împiedică sunt convingerile noastre limitative și o slabă cunoaștere și recunoaștere a resurselor interioare. Și faptul că ne-am obișnuit prea mult să trăim despărțiți de cine suntem. Trecem prin viață urmând agenda altora. Și aici completați voi: familie, cerc de prieteni, colegi de muncă, societate..

E normal să ne fie teamă să ne aruncăm în necunoscut, dar nu trebuie să o facem deodată. Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am învățat în cadrul programului Copilului interior este despre schimbare și modul în care o poți aborda.

Mănâncă un elefant pe bucăți!

Dar noi suntem Haplea și am vrea să îl îngurgităm dintr-o îmbucătură. Iar când ne dăm seama că este imposibil, ne dăm bătuți. Pentru că e prea târziu să învățăm cum se face. Doar că nici timpul ăsta nu curge la fel pentru toți. Dacă am trăi mai acordați la ceasurile noastre interioare, tic-tacul exterior nu ne-ar mai sufla atât de tare în ceafă. Iată un lucru la care să ne gândim, înainte să fie într-adevăr prea târziu..

Sursa foto: Pixabay.