Un workshop cât o eliberare, fără tehnici şi paşi de urmat, doar cu ascultare..

Mă simţeam copleşită, la capătul puterilor şi fără resurse, prinsă într-un fel de cerc vicios. Îmi era din ce în ce mai greu să îmi stăpânesc furia în relaţia cu Albert. Ţipetele erau cea mai mică problemă a mea. Aveam momente în care mi se întuneca gândirea şi nu mai ştiam de mine. Reuşeam să evit palmele la fund, dar nu şi zdruncinăturile sau trântitul pe pat, canapea sau chiar pe jos. Nu mai spun de fața furioasă şi înfricoșătoare, pe care o băgam la înaintare. Ajunsesem la fundul sacului şi sinceră să fiu, îmi era teamă de mine în acele momente, de ceea ce aş fi putut face. La nivel teoretic ştiam că acea furie este despre mine, că încearcă să îmi atragă atenţia asupra unei dureri, dar nu ştiam care. De câţiva ani citesc şi mă analizez mult, încerc să lucrez cu mine, dar undeva mă împotmolesc, mă blochez. De câteva luni luasem decizia să contactez un specialist care să mă ajute în această luptă. Situaţia mi se părea fără ieşire. Copilul nu putea cere ajutor, dar eu da.

Săptămâna trecută, după un moment greu și urât între noi și după ce am tras nişte hohote de plâns de vinovăţie în maşină, i-am scris Laviniei Sîrboiu. Nu o cunoşteam, o aveam în lista de prieteni de pe Facebook doar pentru că ea îmi trimisese o cerere prin aprilie. Văzusem nişte postări de-ale ei care mă răscoliseră şi ştiam că urmează să susţină un workshop pe tema „Cum să fii un părinte suficient de bun?”. Şi iată-mă duminică alături de alţi 7 părinţi aflaţi în căutarea unor răspunsuri.

Au fost mai bine de 6 ore cu încărcări şi descărcări emoţionale, în care am plâns pentru mine şi pentru ceilalţi. A fost ca o buclă în timp, în care au căzut măşti, rând pe rând. M-am regăsit mai mult sau mai puţin în fiecare poveste de viaţă a celorlalţi. Le-am simţit durerile şi emoţiile. Într-o lume în care am uitat să ne mai ascultăm şi să ne mai privim ochi în ochi, a fost o experienţă unică şi autentică, care sper să mă fi adus mai aproape de mine.

La ce concluzii am ajuns la final de workshop?

Mi-au plăcut exerciţiile pe care le-a lucrat Lavinia cu noi. Totul s-a bazat pe întrebări şi ghidaj din partea ei. De la mine s-a simţit ca şi cum cineva mă ţinea de mână pe parcursul întregului proces, care, recunosc, nu a fost mereu confortabil. Multe lucruri mi-au devenit mai clare, asupra altora mi-am schimbat perspectiva. Iată cu ce concluzii am plecat de acolo:

• Am acumulat multă tensiune în jurul a ceea ce pot şi, mai ales, a ceea ce nu pot.
• Nu mă consider iubibilă şi probabil acesta este lucrul pe care vrea să mi-l arate copilul meu prin comportamentul său. Aici aveam eu o bănuială, care acum s-a transformat în certitudine.
• Mă simt vinovată pentru prea multe lucruri care stau în puterea mea sau nu. Pentru emoţiile şi trările mele, ale copiilor sau ale tatălui lor, pentru comportamentele neadecvate ale copiilor în afara casei, pentru neînţelegerile şi loviturile dintre ei, etc…
• Trebuie să învăţ să îmi exprim nevoile clar şi răspicat pentru oricine. Fără aluzii şi dat de înţeles. Să nu le mai neglijez atât de mult până când ajung la epuizare şi apoi să explodez.
• Am nevoie să mă mai iau şi în râs, nu numai în serios. Să râd mai des de mine, de situaţia limită prin care mi se pare că trec. Râsul este un modalitate de descărcare.
• Să folosesc şi mai mult atitudinea jucăuşă în relaţia cu copiii, mai ales cu Albert. O fac şi acum, dar nu suficient.

Marele wow a urmat după întoarcerea la viaţa reală…

Am ajuns acasă într-o stare de uşurare, destul de zen, care mă uimea chiar şi pe mine. Copiii au început imediat să se agite. Şi în toată agitaţia lor mi se păreau minunaţi, pentru că eu mă simţeam minunată. La un moment dat, Albert a intrat în conflict cu sora şi cu tatăl lui. În lupta de putere, a început să îşi sufle nasul de muci pe perdea. Nu o dată, ci în mod repetat. Ascultam indignarea soţului meu, dar mie îmi venea să râd de ideea copilului. Ştiam că de o săptămână mă chinuiam să o bag la spălat. Iaca, mi se oferea ocazia! 🙂

Şi am continuat să râd aşa, în timp ce tati scotea flăcări pe nas şi sunete înalte pe gură. Pentru prima dată nu m-am mai simţit vinovată şi responsabilă pentru sentimentele şi bunăstarea nimănui. Priveam dintr-un loc foarte îndepărtat toată scena. De obicei, mă stresam în astfel de momente, îl învinovăţeam de traumatizarea copiilor (da, eu care dădeam cu ei de pământ, uneori la propriu). Eram mai conştientă acum că ceea ce îl făcea să reacţioneze aşa era durerea lui, nu neapărat faptul că aveam nişte copii greşiţi. Vedeam dincolo de manifestările lui şi, într-un fel, parcă mă priveam pe mine. Pentru prima dată nu mă mai speriau emoţiile lui, i le acceptam şi i le îmbrăţişam. Vedeam în el un copil drăgălaş în corp de adult. Iar eu eram capabilă să îi ofer ceea ce încerc să le ofer copiilor în momentele lor de criză: acceptare, înţelegere şi spaţiu pentru descărcarea emoţiilor. Pentru prima dată în cei 4 ani şi 3 luni de când suntem părinţi îl înţelegeam cât îi este de greu şi lui. Încetasem să mai pun presiune pe el, pentru că eu începusem să mă eliberez. Am profitat de aceste clipe în care (prin nu ştiu ce minune) focusul meu trecuse de pe copii pe bărbat şi l-am întrebat ce îl deranjează, ce îl doare, de fapt.. Nu a fost nevoie să pun prea multe întrebări. Răspunsurile au venit în cascadă şi au scos repede la suprafaţă esenţialul, de parcă era de mult acolo şi aştepta ca eu să îmi deschid urechile:

Tu învesteşti tot timpul tău şi energia ta în ei şi ca să strângi după ei…iar pentru noi nu mai rămâne nimic. 

Acela a fost un moment de conectare cum puţine am avut în aceşti 4 ani şi o dovadă în plus a neiubirii mele de sine, care a ajuns până la el. Cu coada ochiului, îi observam pe copiii. Se uitau la noi miraţi şi încercau să înţeleagă ce Dumnezeului se petrece. Mama lor râdea cu lacrimi, tatăl o cam dăduse din râs în plâns. Şi pentru prima dată am acceptat lucrurile aşa cum au venit, fără să mă mai simt responsabilă pentru nimeni şi pentru nimic..Pentru că drumul spre un părinte suficient de bun este pavat cu multă acceptare şi iubire de sine, nu cu uitare şi abandon faţă de propria-ţi persoană. Sigur, va merge o perioada şi aşa (o spun din experienţă), dar nu la nesfârşit. Iar mâna pe care ţi-o întinde un specialist este de nepreţuit.

Acesta a fost doar începutul poveştii mele, vedem ce va urma. Am scris acest articol la cald, cum rar o fac. Dar aşa am simţit, pentru că ieri a fost despre a simţi.