Din fericire (probabil) sunt mamă de copil ce nu s-a ținut departe de tantrumuri. Încă învăț ABC-ul emoțiilor alături de el. Recunosc că uneori resimt toate manifestările lui de personalitate și voință puternică drept o pedeapsă pentru păcate știute sau mai puțin știute. 🙂 Iar toată treaba mă extenuează atât fizic, cât și psihic. Am nevoie de efort conștient și susținut ca să rămân la înălțimea cerințelor lui și cu toate acestea, mărturisesc din capul locului că nu îmi iese de fiecare dată.
Îmi este greu, foarte greu, şi uneori imposibil!
Nu mereu pot să îi fiu alături. Oricât de mult mi-aș dori și mi-aș propune acest lucru. Uneori am puterea și luciditatea necesare unui părinte în aceste momente. Alteori mă prinde cu propria-mi traistă goală, iar tot ce dă el afară sapă adânc în mine, după răni de mult îngropate. Atunci îmi vine greu să asist la tot spectacolul eliberării lui. Plâns neconsolat, urlete, lovituri sau tăvălit pe jos. Dacă se întâmplă să mai fim și în public, atunci îmi imaginez cum îmi cresc pe spate niște tentacule care se duc țintă la el, îl imobilizează și îi pun un căluş la gură. Încă mă sperie o criză, pentru că după un tantrum al lui eu rămân secătuită de putere și nu știu ce să fac cu ceea ce rămâne în urmă, cu toată acea încărcătură.
Emoţiile lui nu sunt emoţiile mele.
Când era mai mic și plângea din motive mai mult sau mai puțin obiective, simțeam că mă sufoc de neputință și frustrare. Parcă îmi urca inima în gât și mi se zbătea acolo de disperare. În ochii mei tot acel tumult era o suferință pentru care eu mă simțeam responsabilă. Trebuia să fac ceva, numai să-i opresc plânsul.
Câteva cărți de parenting și 2-3 conferințe mai târziu, am avut marea revelaţie: emoțiile lui nu sunt emoțiile mele. Tot ceea ce pot face eu pentru el în acele momente este să îi asigur un spațiu securizat în care să verse tot ce nu mai poate duce de unul singur, tot ceea ce a acumultat pe parcurs și acum îl sperie. Dacă reușesc să rămân în afara vârtejului emoțional în care se află copilul meu pe moment, atunci finalul acelui episod ia o altă întorsătură.
Respingem emoţiile noastre şi pe ale lor.
Crescuți în cultura lui e rușine/e urât să plângi!, îmi dau seama că suntem (aproape) analfabeți din punct de vedere emoțional. Fără să vrem poate, respingem şi emoțiile copiilor noştri. Îi îndemnăm de mici să le pună dop, să înveţe să le ascundă sub preş. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Să nu ne deranjeze şi, mai ales, să nu îi deranjeze pe cei din jur. Doamne ferește să îl apuce plânsul pe stradă! Găsești cel puțin un binevoitor care să te ajute să îl oprești dacă tu nu te descurci. Ferească Sfântul să îi sune de tantrum când vă aflați într-un restaurant! Cineva își va da ochii peste cap, după ce te-a admonestat din priviri că ai îndrăznit să ieşi din casă cu copii mici după tine.
Incapabili să ne recunoaştem şi să ne gestionăm propriile emoţii, ne simţim responsabili pentru emoţiile celorlalţi. Omul de lângă noi nu are voie să se plângă, să fie slab sau să aibă un acces de furie. Sărim repede cu soluții. Insinuăm că trebuia să facă așa și pe dincolo, știm noi mai bine ce și cum. Nici prin gând nu ne trece că poate ar avea nevoie doar de un umăr pe care să plângă. I-ar fi mai utilă ascultarea și acceptarea persoanei în fața căreia a îndrăznit să își deschidă sufletul. Sau ar fi de ajuns doar un spaţiu care să îi susţină emoţia până îşi dă seama ce are de făcut cu ea. Devenim experţi în viaţa altora, de teamă să nu trezim în noi înșine duhul vulnerabilității.
Să închidem acest cerc vicios!
Nouă nu ne-a povestit nimeni despre aceste emoţii pe care acum le împărţim în bune sau rele. Cele rele ne sperie şi stârnesc în noi sentimente de vinovăţie şi ruşine. Pe cele bune ni le permitem foarte rar. Încă nu reuşim să desluşim importanţa acestui mix în calitatea vieţii şi a relaţiilor noastre. Până nu ne vom împrieteni cu emoţiile noastre, nu putem spera la închiderea cercului vicios în care ne învârtim de atâtea generații. Avem mult de recuperat. Procesul se poate dovedi, lung, greoi și destul de dureros pe alocuri. Însă cu fiecare plâns insuportabil, mai avem o şansă. Şi încă una după. Copiii ne arată în fiecare zi ce ne doare. Ar fi păcat să pierdem şi acest tren. Poate ultimul..
Sursa foto: aici.
