Se așază în pătuțul lui și se mai foiește câteva secunde până să își lase capul pe pernă. Apoi se ridică pe coate, doar cât să mă fixeze cu privirea în timp ce îmi spune:

– Mami, după ce termină Amedeea la țițilică și adoarme, să vii și la mine!

Răspunsul meu șoptit îl convinge să se cuibărească din nou sub pătură. Un zâmbet jucăuș i se așterne pe buze, iar gropița din obraz i se adâncește. La vederea ei, mintea-mi scoate de la păstrare imaginea lui de bebeluș proaspăt venit în lume. Să fie oare urma primului meu sărut, așa cum am auzit?! 🙂 Oricât aș încerca să găsesc răspuns, singura amintire pe care reușesc să o recuperez este pielea lui extrem de fină pe buzele mele. A fost primul nostru moment de conectare. O amintire din altă viață, deși au trecut doar 3 ani și 8 luni de atunci.

– Mamiii, se pisicește el, vreau să îmi faci măi-măi și să îmi cânți Nani, nani, puișor.

Întind mâna și îmi răsfir degetele prin părul lui des și țepos. Apoi încep să cânt ușor. De data aceasta mă năpădește altă amintire. Cu el stând ghemuit în brațele mele. Suntem în sufrageria apartamentului în care ne-am mutat temporar cu doar două luni înainte de nașterea lui. În cameră este semi-întuneric, iar el se liniștește în timp ce îi cânt și ne plimbăm de colo colo. Oricât de supărat și agitat ar fi, cântecul meu îl liniștește mereu. Se lasă ca un fel de magie asupra lui. Iar eu mă bucur că stă în puterea mea să îi aduc alinarea.

Nani, nani, puisor, însoţit de măi-măi, a ținut mult timp loc de poveste înainte de culcare. Nici nu știu când am renunțat la el. Să fie un an? Şi când a trecut anul ăsta? Când s-a transformat bebelușul meu în băiețel? Încerc să îmi țin lacrimile la locul lor, însă ele nu mă ascultă. Pentru că îmi este prea dor de el, deși suntem împreună în fiecare zi. Cu excepția orelor pe care de câteva luni încoace le petrece la grădiniță. Este dorul de noi doi. Doar eu și el. Iar acest sentiment nu se lasă dus.

În momentul în care s-a născut surioara lui avea doar 1 an și 6 luni. Când am plecat spre spital mă gândeam cum să fac să mă întorc cât mai repede acasă. Speram ca de data aceasta să îmi aduc bebeluşul acasă după doar trei zile. Nu a fost să fie. Viața noastră în patru a debutat cu o despărțire de zece zile. Am ales să nu vorbesc cu el la telefon în tot acest timp. Mă consolam cu filmulețele pe care mi le trimitea tati pe Whatsapp. Mă minunam cum băiețelul meu își vedea liniștit de creșterea lui. Începuse să mănânce singur tartine, se vitaminiza cu păstârnac crud, iar după luni întregi de antrenament, reușise să escaladeze biblioteca din sufragerie. Sunt detalii pe care nu cred că le voi uita vreodată. Pentru că am vizionat acele filmuleţe la nesfârşit. Dar el? Oare ce a gândit în zilele acelea? Cum a supravieţuit el perioadei în care mama-i dispăruse fară urmă?

Când m-am întors acasă l-am găsit entuziasmat. Eu, moartă de dorul lui, l-aş fi cuprins cu totul şi nu l-aş mai fi lăsat din braţele mele. El nu ştia încotro să se împartă. La mine, la gâgâlicea din landou sau la device-ul care filma momentul. Într-un fel m-am bucurat să îl văd aşa detaşat. Pe surioară a primit-o mai bine decât mă aşteptam. S-a arătat destul de afectuos şi curios de apariţia ei.

În zilele care au urmat, am încercat să îi fac acomodarea uşoară. L-am implicat în îngrijirea bebeluşului doar dacă el şi-a dorit acest lucru. Cel mai mult îi plăcea să o spele. 🙂 Nu i-am restricţionat accesul la ea, chiar dacă o mai tragea de una-alta. L-am încurajat să îşi creeze propria relaţie cu ea.  Mare parte din timpul în care surioara lui dormea, i-l dedicam lui. Dar erau şi momente în care nu mai puteam fi la dispoziţia lui aşa cum eram odată. Noaptea lipseam cu totul de lângă el. Cu mici excepţii, a dormit numai cu tati. Aşa s-au petrecut lucrurile până în toamna anului trecut, când şi-a luat în primire camera şi un pat numai al lui. Am încercat să fiu înţelegătoare cu fiecare criză, evident că nu am reuşit să rămân calmă la toate. Am făcut multe greşeli faţă de el. Dar sper că momentele în care i-am fost alături au fost mai multe.

Acum mă încearcă un sentiment de vinovăţie faţă de băieţelul meu. Unul din multele, de altfel. În ultimii doi ani, viaţa noastră a fost atât de mult pe repede înainte, încât noi nu am avut nici măcar un singur moment petrecut împreună. Adică doar noi doi. Deşi ştiam că este necesar să existe. Deşi era datoria mea să nu îi lipsesc. Nu pot să nu mă gândesc de câte ori mi-a dus dorul. Oricât de mult m-am străduit, situaţia în sine l-a dezavantajat. Cu timpul s-a adaptat şi a înţeles că surioara lui are întâietate în anumite momente. Cum este acesta în care ea nu poate să adoarmă fără sânul meu. Iar el aşteaptă, deşi răbdarea nu a fost niciodată punctul lui forte. Şi mai ştie să îşi găsească şi consolare în vechile ritualuri. Dacă este prea obosit, adoarme în așteptarea lui. Chiar și așa, după ce mititica mă eliberează, îmi fac loc în cei 20 cm rămași disponibili pe patul lui. Stau acolo minute în șir. Îmi fac plinul de el. Și fac planuri pentru prima noastră (re)întâlnire în doi.