Atât de mult îmi doresc uneori să fac rost de un strop de răbdare… Să îl gasesc pe undeva, oriunde! Nu am nevoie decât de un pic, picul acela care face diferența, care mă salvează pe mine de la potopul de remușcări și care revarsă asupra lor iubire. Iubirea aceea necondiționată despre care auzi oriunde întorci capul când se vorbește despre creșterea copiilor, dar care pare a fi un fel de fată morgana în practică (la modul ideal, vorbind).

Mai vreau doar un strop de răbdare…Mereu cerșesc câte unul, știu! Dar este tot ce îmi lipsește atunci când un pahar de apă s-a revărsat pe masă cu viteza luminii (a nu ştiu câta dată pe ziua în curs), când după o joacă nevinovată cutia de iaurt a sfârșit în mod tragic pe parchet, când pereții au început să fie decorați de mici Picasso în devenire, şi mai ales când se deteriorează lucruri pe care nici nu am apucat măcar să le achităm integral. Pentru acest strop, în zilele proaste născocesc planuri imaginare de jaf la drumu’ mare sau de atacare a resurselor naţionale de răbdare. În cele bune, mă mulțumesc să visez cu ochii deschiși la un loc de unde pot cumpăra o mare de răbdare, care să îmi ajungă până împlinește mezina optisprezece ani, cel puțin.

Lucrurile iau o întorsătură dramatică atunci când mi-am epuizat toate resursele și nu reușesc să mă feresc de stropul care tocmai s-a scurs din găleata de nerăbdare de data aceasta, plină ochi. Dezastrul e doar la un centimetru distanță, iar pentru câteva minute situația e scăpată grav de sub control. Scap din hăţuri emoții grele, iar copiii mei ajung să fie responsabili de toate relele pământului. Atunci simt cum eșuez în rolul meu de mamă. Înțelepciunea mea de adult  pare să își fi luat pauză de masă, lăsând în post înlocuitori nepotriviți, care sting lumina și agită spiritele cum se pricep mai bine. Revine la locul ei alarmată de zarva creată, încercând să salveze ce mai poate fi salvat, însă atmosfera este destul de încărcată de notele înalte, eliberate cateva secunde mai devreme. Nici o strategie, pe care am încercat să o dezvolt de-a lungul timpului, nu s-a dovedit fără cusur. Uneori gardienii autocontrolului (adeseori epuizaţi şi nemâncaţi) sunt răpuși de acești oportuniști ai haosului, ce seamănă în urma lor teroare şi amărăciune. Dezamăgită că din nou nu m-am ridicat la înălțimea propriilor standarde și m-am lăsat pradă neputinței și fricii mele, într-un ungher al minții am mai adăugat o bilă neagră mamei din mine. Dar ei, prin iertarea pe care mi-o oferă atât de repede, natural și necondiționat, îmi arată că au nevoie de mama aceasta imperfectă. Așa că mă ridic, îmi suflec mânecile și caut noi metode de a cultiva, înmulți si păstra stropii de răbdare salvatori în situaţiile limită.

Mai mult ca niciodată simt că acum înțeleg sensul zicalei “cu răbdarea treci marea”. Doar că eu am planuri ceva mai puțin îndrăznețe, aici pe uscat, să îmi cresc copiii frumos și drept. Iar pentru asta am nevoie de răbdare, strop după strop, pentru mine, pentru ei şi mai ales pentru a sădi răbdarea în ei înșiși. 

Sursa foto: aici