Săptămâna trecută, într-o dimineață la noi în bucătărie. Puțin trecut peste ora 7.00, mult pentru cât timp au ei nevoie să se pregătească de plecare. Eu sunt la a doua coptură de gofre, bucuroasă că amestecul (re)inventat a fost un succes și că sucul de morcovi din frigider nu a ajuns în vasul de toaletă.

Înainte să se așeze la masă, Albert ține cu tot dinadinsul să îmi arate un cuțit care i-ar fi necesar să-și taie în bucăți gofra. Un cuțit mic, ascuțit, pe care știe că nu are voie să îl folosească, dar pe care îl caută de zor printre celelalte cuțite mari. Simte el că în această dimineață a venit momentul să treacă la nivelul următor, că este suficient de mare și îndemânatic să se ajute de cuțitul cu lamă ascuțită.

Cu un ochi grijuliu la aparatul de gofre și cu altul îngrozit la mâinile lui care răscolesc sertarul de cuțite, îl rog să se oprească. Copil cu voință de fier, nu o face. Mie încep să îmi zvâcnească tâmplele. Și nu de încântare. Mă țin cât de mult pot la Dragonul Interior, deși el se zbate din răsputeri să îmi țâșnească pe gură, prin palme, pe urechi. Pe oriunde, numai să se elibereze și să facă acest copil să înceteze odată să se mai pună în pericol și să mă sfideze. Îi repet nu-ul și caut parchetul cu tălpile ca să dau o greutate mai mare interdicției mele. Mai mult pentru mine decât pentru el. Când văd că nu e chip să încheie povestea, îl opresc din încercările-i periculoase, închid sertarul și îl invit să se așeze la masă. Sunt răsplătită cu o privire fioros de încruntată. În final, acceptă să un cuțit inofensiv, dar când închide sertarul îl lovește cu vârful de metal de îi sare vopseaua.

Furia mea dă în clocot. Dragonul Interior rupe lanțurile și se năpustește afară. Singurul lucru pe care mai pot să îl fac este să îi ofer un spătar de scaun și un gât imaginar pe care să-l întoarcă la spate. Spiridușul lucidității mă ajută să-i mai domolesc flăcările:

– Știi ce îmi vine acum să îți fac?! Să te lovesc, să dau cu tine de toți pereții, dar te iubesc și nu o să fac asta. Uite cum arată sertarul acum! Cum ai putut să faci asta?!

Un drăcușor îmi șoptește zeflemitor de pe celălalt umăr:

– Tu ți-o luai din prima clipă și fără drept de apel!

Spiridușul lucidității nu se lasă nici el:

– Hai să ne calmăm și să ne gândim puțin: integritatea sertarului sau a copilului? A fost o emoție puternică, pe care nu a știut cum s-o gestioneze. Știi și tu cât de greu poate fi într-un astfel de moment. Nu a fost cu intenție și nu a putut să prevadă consecința acțiunii lui. Ce final vrei să scrii pentru acest episod în jurnal?

*acum câteva săptămâni am început să țin un jurnal al provocărilor mele de părinte, în care notez cum am trecut sau nu peste momentele dificile, care a fost situația, ce m-a activat, ce am aplicat, ce aș fi putut să fac mai bine, conștientizări, acțiuni pe care le pot lua.

Câteva clipe mai târziu și niște respirații mai mult sau mai puțin conștiente, Dragonul Interior nu mai simte nevoia să elibereze flăcări-cuvinte. Se retrage îmblânzit și obosit în colțul său până data viitoare. În bucătărie se lasă liniștea pentru câteva secunde. În timp ce îi tai în bucăți cea de-a doua gofră, Albert îmi spune cu jumătate de gură:

– Îmi pare rău pentru cum m-am comportat!

Lovitură de grație pentru Dragonul Interior, căzut acum într-un somn adânc. Am așteptat acest îmi pare rău ani la rând. Este rândul Zânei Interioare să se arate și să strălucească, să se bucure de roadele răbdării și ale credinței ei în atitudinea iubitoare indiferent de situație. Până să scriu aceste rânduri, nici nu am fost conștientă de existența ei. Discretă și modestă, se retrage așa cum apare. Este partea luminoasă a Mamei din mine. Iar Dragonul este întunericul, necunoscutul și furia ușor de stârnit. Sunt două părți pe care acum învăț să le văd, să le recunosc și să le accept. Amândouă sunt Eu.

Copiii și părerile de rău.

Nu am crezut niciodată în scuzele și părerile de rău pe care copiii le spun la îndemnul adulților. Pentru că sunt forțate și le răpesc copiilor ocazia de a simți și cunoaște adevăratele sentimente de regret. Pentru că sunt un petic aplicat superficial. O practică la care îi îndemnăm și condamnăm pe copii. Din neputință, ignoranță și neștiință, comoditate și încercarea de a ne sustrage propriilor sentimente de vinovăție. Însă cred foarte mult în puterea exemplului, în faptul că ei învață mult mai mult din ceea ce ne văd pe noi făcând decât din ceea ce le cuvântăm. Nu îmi vine greu să le spun că îmi pare rău pentru purtarea mea atunci când realizez că am greșit față de ei. Și nici teamă că îmi știrbesc autoritatea în felul acesta, nu am.

Acest articol nu este despre ce mamă perfectă sunt eu. Pentru că nu este cazul. Dacă ați văzut vreuna, vă rog să mi-o arătați și mie! 😀 Este despre și pentru toate momentele în care m-am simțit depășită și singură în încercarea de a-i educa pe copii așa cum simțeam. Despre și pentru toate privirile ațintite noastră și încurajările tacite la adresa Dragonului Interior. Și nu în ultimul rând, pentru toți părinții care nu mai întrezăresc luminița de la capătul tunelului. Care se îndoiesc de ei și de calea aleasă. Dacă aveți nevoie de un mesaj din viitor, iată-l:

Nimic din ceea ce faceți acum nu este în zadar!

Sursa foto: Pixabay.