În primele ore ale acestui an, am lăsat să îmi scape niște vorbe atât de urâte, încât nu îmi vine să cred că eu le-am rostit. Sunt cuvinte pentru care și acum m-aș ține nemâncată o săptămână întreagă. Și nebăută apă, și pusă la colț în genunchi pe coji de nucă. Și mi-aș da și câteva nuielușe la palmă:

– Cine m-a pus pe mine să fac copii?!?

Sunt acele momente în care te simți copleșit de situație, în care ai vrea să știi ce să faci ca să nu mai scapi frâiele din mână. Genul acela de neputință care te doare și ai vrea să fugi de durerea pe care ți-o provoacă. Când un comportament firesc pentru el, pe tine te scoate din minți. Cuvinte pe care nu le simți, dar pe care le scapi în încercarea de a te elibera de tensiune.

Recunoștință…

Mi-am adus aminte de păcatul gurii mele zilele trecute. Eram la curs și în timp ce formatorul făcea o scurtă trecere în revistă a teoriei despre joc, eu desfășuram pe ecranul minții imagini cu ei jucându-se la fiecare etapă descrisă. Îmi dădeam seama cum noțiunile teoretice altădată atât de inaccesibile, acum mi se așezau fără nici un efort în memorie. Ce de comori descopăr alături ei! Abia așteptam să ajung acasă ca să îi îmbrățișez și să le mulțumesc pentru că sunt. Uit adesea să o fac. Dorința de a fi mai bună în preajma lor este steaua mea călăuzitoarea de mai bine de 5 ani încoace. Poate părea exagerat, dar aceasta este povestea mea pe care o simt cu toată ființa. Datorită lor am ajuns atât de aproape de mine, de ceea ce pot și îmi place să fac. Este o stare de care nu vreau să mă mai despart vreodată. Recunoștința pe care o simt acum față de ei aș vrea să se instaleze pentru totdeauna în spațiul dintre noi. Atât de mici și totuși atât de măreți sunt copiii mei. Dacă aș putea să învăț toate lecțiile pe care ei mi le predau…

…și fără regrete!

Nu, nu regret că am făcut copii. Oricât de greu mi-ar fi uneori, sunt conștientă că viața mea este mult mai bună cu ei! Cuvintele acelea urâte, care nu fac cinste adevăratelor mele sentimente, vin din rana mea. O rană care nu are nicio legătură cu ei, ci cu oamenii care au fost înaintea lor în viața mea și cu rănile lor. Este o povară prea grea pentru ei, pe care nu vreau să le-o transmit. Este o povară care mie însămi mi se pare greu de dus. Îi simt efectele toxice de fiecare dată când cad pradă inconștienței mele.

Nu este ușor să înveți să practici ceva care nu știi cum se simte revărsat asupra ta. Dar de resurse nu ne putem plânge. Avem de unde ne inspira. Am extras câteva idei din cartea Părintele inconștient (Shefali Tsabary)

Se odihnesc, iar tu le spui ce apreciați sunt.

Stau așezați, iar tu le spui ce mult te bucuri să stai cu ei.

Merg prin casă, iar tu îi oprești să le spui mulțumesc că fac parte din viața ta.

Te țin de mână, iar tu le spui ce mult îți place să îi ții tu pe ei de mână.

Se trezesc dimineața, iar tu le scrii o scrisoare în care le spui ce binecuvântat ești că ei sunt primul lucru pe care îl vezi dimineața.

Îi iei de la școală și le spui ce dor ți-a fost de ei.

Zâmbesc și le spui că ei îți încălzesc inima.

Te sărută, iar tu le spui că adori să fii în prezența lor.

Atenție, motor, acțiune!

În toamna anului trecut am asistat la o tragedie în grupul meu de prieteni. Moartea a lovit atât de aproape de mine, că m-am speriat cât pentru tot restul vieții mele. Oricât de tineri ne-am crede noi, nu suntem nemuritori. Iar uneori firul ni se poate opri atât de devreme, mult mai repede decât ne-am așteptat, decât ar fi firesc. Nu pot să nu mă întreb: dacă de mâine nu voi mai fi, ce amintiri vor avea copiii mei cu mine? Ce amintiri vor ține aproape ca să-și încălzească sufletul în absența mea? Mă îngrozesc la gândul că ar putea să îmi rămână atâtea cuvinte de apreciere și recunoștință nerostite, atâtea gesturi iubitoare nefăcute. Indiferent de tiparele comportamentale pe care le-am moștenit, lanțul slăbiciunilor se va opri aici! Și dacă frica de moarte îmi va fi de ajutor în procesul meu de schimbare, atunci o primesc…

Orice părinte își iubește copilul, umblă o vorbă printre noi. Oare și orice copil se simte iubit? Săptămâna trecută, cineva a ajuns la un articol de-al meu căutând pe Google: toată familia mă urăște, ce să fac, mă sinucid?  Nu știu de ce, dar gândul mi-a fugit la un adolescent. Poate pentru că articolul meu era despre drama unei adolescente, victimă a bullying-ului. Și mi-a înghețat sângele în vene că ai mei copii s-ar putea simți vreodată neiubiți.

Orice părinte poate avea momentele lui de rătăcire, dar are și momentele lui bune. Aseară eu am ales să le declar iubirea așa. Acum văd că am omis niște virgule, dar gestul a ajuns unde trebuie. 🙂

 

Sursa foto: Pixabay.